Nicolae Diminescu

Sursa orala: Nicolae Diminescu

Cod intern: 219

Nume: Diminescu

Prenume: Nicolae

Data nasterii: 18.6.1939
Data decesului: 23.09.2024

Locul nasterii: Timisoara

Genealogie (parinti, bunici, alte rude): Bunicul din partea mamei Iuliu Coste a mai avut doi fii: Brutus si Zeno
Bunicul din partea tatalui Nica Dimineascu, taran din Ciclova.
Mama s-a numit Hortensia iar tatal Aurel Diminescu. Tatal a fost medic.

Date sot/sotie: Diminescu Maria, studii superioare-profesoara de istorie.

Copii: Are o fiica Dana, casatorita, sociolog in Paris.

Religie: ortodox

Etnie: roman

Pregătire școlară: Studii superioare - Biologie

Meserie: profesor

 

Data realizarii: 5, 23 și 24 februarie 2005
Locul interviului: Timisoara
Realizator interviu: Adrian Onica
Numar casete: 6
Durata interviului: sase ore
Interviul a fost publicat: Nu
Locatie interviu: Arhiva de Istorie Orala a Fundatiei "A Treia Europa", dosar Timisoara
Alte observatii: - interviu de tipul "povestea-vietii" realizat in cadrul proiectului "Memoria si cultura familiala a Banatului", coord. de Smaranda Vultur;

 

Informatii despre persoana

Gen: M
Varsta: 70 ani
Locul nasterii: Timisoara
Locurile unde a trait persoana (intre ce ani): 1939-1962 Timisoara
1962-1984 Tara Fagarasului
1984-2024 Timisoara
Grupa generationala: 1930-1939
Status marital: Casatorit
Religie: Ortodox
Etnie: Roman
Pregatirea scolara: Invatamant superior
Stagiul militar: Nesatisfacut
Ce razboaie a prins:
Meserie/Profesie: profesor
Ocupatie: profesor universitar

 

Indici

Evenimente

  • Deportarea in Baragan: e vorba de familia bunicului, liberali vechi.

Locuri

  • Tara Fagarasului: a locuit 23 de ani acolo.
  • Timisoara: cartiere, locuri, cofatarii, magazine, fabrici, ecologie, sport, politică, etc.

Teme

  • Educatie: S-a format la Timisoara.
  • Familie: despre familia liberala Coste, precum si cea a bunicului din partea tatalui, taran istarit din Ciclova.
  • Personalitati: familia liberala Coste: Iuliu Coste, Brutus Coste, Zeno Coste
  • Viata politica: apartenenta la doctrina liberala a bunicului.

 

 

Fragmente din interviul luat lui Nicolae Diminescu (1939 – 2024) de Adrian Onica, Timişoara, februarie 2005
(Colecţia de istorie orală a Bibliotecii Centrale Universitare “Eugen Todoran” din Timişoara)

publicate în data de 26 septembrie 2024 de Smaranda Vultur
(link Facebook)

 

În memoria profesorului Nicolae Diminescu, cunoscut de prieteni ca Nicu sau Dimi, câteva amintiri despre familia sa şi Timisoara, Ciacova, Oraviţa, case prin care a locuit şi trăit, o viaţă nu lipsită de traume familiale, dar şi de multe realizări şi împliniri. Cu infinita tristeţe de a mai pierde un om dedicat memoriei , un luptător atipic, un prieten admirat.

Fragmente din interviul luat lui Nicolae Diminescu (1939 – 2024) de Adrian Onica, Timişoara, februarie 2005 (Colecţia de istorie orală a Bibliotecii Centrale Universitare “Eugen Todoran” din Timişoara ) . In lucru pentru platforma digitală din proiectul Lumi la intersectii ( Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” Timișoara Fundatia Narative, AFCN )

( ... ) Pe Loga unde e acum Inspectoratul Şcolar era pe atunci Poliţia. Venind încoace era Şcoala sportivă, de fapt era în spatele inspectoratului unde e acum liceul de arte plastice. Mai era Mitropolia, cu mitropolitul Lăzărescu care mi-a fost şi naş şi pe care-l iubeam foarte mult. Nu exista moment când treceam pe acolo să nu mă prindă cu cârja şi să nu mă agaţe pentru a mă săruta. Spre fericirea mea l-am găsit, când a fost pedepsit şi retras din funcţie, l-am găsit la Sâmbăta iar apoi undeva lăsat să moară la Cernica, lângă Bucureşti. N-a rezistat la Sâmbăta, deşi Sâmbăta a devenit după aceea un loc de reculegere splendid şi care astăzi este, aş zice, cetatea filosofică religioasă a Transilvaniei. Aici s-a creat o întreagă universitate. Cei care au drum să meargă pe acolo, mai ales să-l audieze pe acest splendid om care se numeşte părintele Teofil Părăianu. Acest părinte orb, absolvent de Loga, deci, legat de Timişoara care vine şi face săli pline aici la universitate. Are un dialog fantastic cu tinerii, şi deşi orb vede mai bine decât noi cei care avem simţul vederii, un optimist, un om care nu este un fundamentalist. Vizavi de mitropolie exista o băcănie, în pivniţă se mai vede grilajul, care se numea „La Krauss”, era a surorilor Krauss. Acolo se găsea ceea ce azi nu se mai găseşte, ficat de gâscă. Băcăniile au dispărut din păcate. Se mai găsesc nişte ABC-uri contemporane. A murit piaţa timişoreană cu zona autohtonă, pentru că în jurul Timişorii erau şvabii şi româncele care aduceau pe piaţă smântâna, brânză de vacă pe o viţă de vie. Un mod de prezentare şi o curăţenie şi nişte lucruri care azi nu mai sunt. De exemplu, vrei să cumperi jumări, nu ştiu de unde ai putea să cumperi produsele astea. Veneau comercianţi care treceau pe Loga cu oferte. Unul venea şi desfăcea stofa, altul venea şi desfăcea nişte prăjituri şi puteai comanda şi îţi venea comanda acasă. Lucrurile astea existau atunci. Acum mai vezi că aduce o pizza la domiciliu. Nu mai există prăjiturile care erau atunci. Aveam un cofetar care se numea Stoica. El s-a mutat, a avut vreo trei locaţii. Ultima a fost pe la Maria. Făcea nişte prăjituri fantastice. Eu nu mai ştiam cum să mai fac rost de bani ca să ajung la prăjiturile astea în copilărie.

( ... ) În casa noastră am avut camere care au fost date ofiţerilor ruşi. Noi am locuit pe Loga la numărul 24, este într-un colţ. Mă uit cu nostalgie la prima mea copilărie când încă mai aveam familie, înainte de a fi deportat tatăl meu în Bărăgan. La o anumită oră au fost arestaţi cei care prezentau aşa - zise pericole. Parcă ce pericole putea reprezenta un doctor, cum era tatăl meu, aflat într-o zonă de graniţă, la spitalul Marila de la Oraviţa, unde lucra la sanatoriul TBC de acolo. Totuşi a fost arestat. El ne-a dat un semnal, ca noi ceilalţi să avem timp să fugim. Eu, fratele meu şi cu mama am fugit şi am dispărut din Timişoara. Asta era în anii ’50.

De pe Loga pe Doja

În ce an a fost deportat în Bărăgan tatăl dumneavoastră?

A fost luat în 18 iunie ’51, fatala zi, era chiar ziua mea. În orice caz ştiu că toată noaptea au fost căraţi oamenii.

El a fost luat cu tot cu mobilă, depus în comuna Dragoş Vodă din Bărăgan. Pentru că a fost medic, i-au dat un cort care a devenit un fel de centru medical al celor care erau din Banat. Într-un fel mi-am pierdut tatăl, fiindcă el a fost eliberat în momentul când s-a ştiut că nu mai are nici o şansă, avea cancer, a venit doar să mai vadă Timişoara şi a murit.

În orice caz ştiu că toată noaptea au fost căraţi oamenii. A fost arestat şi bunicul meu. Am asistat la această arestare. Dormeam şi la un moment dat am văzut când m-am trezit pe doi cu puşca şi unchiul meu şi fratele meu cu mâna la perete, ceilalţi plângând, bunicul meu îmbrăcându-se şi alţi doi soldaţi care umblau printre fotografii să culeagă documente, dar care se uitau la fete, habar n-aveau şi aşa am reuşit eu să salvez ziarul pe care l-aţi scanat. Foarte omeneşte s-au purtat şi-au zis: „Domnul doctor, că aşa-i spuneau, luaţi-vă ceva gros pe dumneavoastră.”

(E vorba de fostul prefect.) Da, fostul prefect. S-a îmbrăcat şi ţin minte, l-am petrecut la poartă şi a sărutat poarta şi pământul. L-au ridicat şi pe jos mergeau spre securitatea de pe Loga aceşti soldaţi cu valizele şi cei arestaţi. În noaptea aia au fost arestaţi toţi şi duşi şi la canal, ş.a.m.d. Bunicul a fost aici la închisoare. Şi tot eu l-am primit când a revenit din închisoare. A stat câteva luni, fiindcă nu avea ce să-i facă, avea o anumită vârstă, le-a spus exact ceea ce era scris şi în ziar, adică a fost un bun român şi a luptat pentru românism. Da eu l-a primit. Avea un palton negru care era prăfuit tot, fiindcă dormea pe el, avea ţepii din barbă, probabil smulşi de la interogatorii. Şi în momentul când a venit, la fel, a sărutat poarta şi săptămâni întregi nu vorbea şi plângea. Până şi-a revenit şi-a reuşit să redevină omul echilibrat de altădată pe care îl ştiam. Dar nu putea şi nici nu voia să ne povestească nimic din ce s-a întâmplat. Doar că n-avea ce să-i facă şi lui i-au dat drumul. Probabil Popa Şapcă, închisoarea, a fost locul până unde-au mers. I-au selectat şi-au făcut loturi. Unchiul meu doctorul Galetaru a mers la canal. Acolo a fost de fapt doctorul celor de la canal.

(...) Bunicul a fost prefect liberal de Timiş, se numea Iuliu Coste, într-o perioadă când a fost unul din cei mai mari liberali. Am reuşit să salvez nişte ziare de atunci şi când citesc revăd marea familie a bunicului meu care avea patru copii. Unul din copii a fost mama mea, Hortensia. Cealaltă a fost Zoe, care a fost căsătorită cu academicianul Remus Răduleţ. Alt copil a fost Brutus Coste care a fost şeful Naţiunilor Cotropite la New York şi care niciodată nu a mai putut reveni în ţară, murind acolo. Spre fericirea mea am reuşit să găsesc mormântul lui în New York şi a fost covârşitor momentul când am găsit această cruce simplă cu numele lui, el care a fost cândva ambasadorul României în Portugalia. A fost foarte aproape de Mircea Eliade şi de toată diaspora americană, şi nu numai, el fiind conducător, înainte de Ion Raţiu, al românilor plecaţi în diaspora. (...)

(...) Casa bunicului meu a fost casa în care ne-am mutat ( după deportarea taălui- n.n.).. A avut cea mai frumoasă grădină din Timişoara. Era pe Doja, vizavi de Asociaţia surdo-muţilor, iar grădina mergea până pe str. Griviţei ( azi Madgearu – n. n) . Acolo s-au construit două blocuri. Dar cum s-au construit? Într-o zi a venit un buldozer, a luat gardul şi-a intrat pe spaţiul nostru. Bineînţeles despăgubirea a fost de ochii lumii pentru bunicul meu. Acolo au fost nişte specii splendide de trandafiri, plante exotice. Era o grădină model. În grădina aceea eu n-aveam voie să calc pe o anumită alee pe care a călcat Brătianu. Aceea era o alee istorică. Cândva am vrut să văd dacă bunicul meu are memorie şi am luat pantofii lui, i-am încălţat şi m-am dus şi am călcat acolo. Bunicul a strâns toţi pantofii din casă şi a vrut să vadă a cui urmă este. Şi când colo era urma lui. Zice: „A, m-a lăsat memoria.” (...) Grădina mergea în „L”. Avea nişte specii de pere de 800 de grame. Avea nişte piersici splendide cu care bunicul mergea la piaţă să le vândă, când nu mai avea din ce să trăiască.

(...) Unde este Centrul Cultural Francez a stat familia Langer la care în copilărie mergeam. Mi-amintesc că avea această scară interioară şi de câte ori intru la Centrul Cultural Francez parcă aştept să revăd biblioteca splendidă care era în interior. Avea o rotondă unde era camera de jucării şi avea o terasă afară unde era o fântână cu peşti roşii care se mişcau. O terasă splendidă [...]Acolo era şi un bazin de înot, unde ne întâlneam toţi aceşti copii, care erau de origini diferite, români, sârbi, evrei, italieni, copii ai funcţionarilor de la aceste consulate, cum ar fi cel belgian... Erau mai multe consulate. Era o societate extrem de elevată în acest cartier, aş zice un „Primăverii” al Timişorii.Loga era un cartier liniştit, nu era circulaţie, nu era asfalt, era un caldarâm de pietre şi în momentul când au venit ruşii se auzeau bicicletele pe care ei le foloseau luându-se cauciucurile, mergeau pe jantă.

Sportiv la Timişoara

(...)În şcolile din Timişoara existau nişte concursuri. Eu am copilărit pe Loga. Pe lângă Loga, acolo unde se numeşte Groapa, acea groapă a fost o zonă sportivă de o maximă intensitate. Aici existau nişte competiţii amatoare, jucau, să zicem, pantofarii cu frizerii. Jucau liceele între ele, cu galerii, fanfare, ş.a.m.d. Aici era un patinoar numit Regata. Patinoar natural, în aer liber fără alte investiţii. Mai era acolo şi un vestiar unde te schimbai şi cu o muzică frumoasă patinai liniştit. Mai în lateral, unde e Hidrotehnica, existau terenurile de baschet şi volei cu nişte echipe superperformante, cantonate în jurul unor nume de mare valoare, pe atunci, cum ar fi: fraţii Wilwert, la baschet, Lache, Puşcas, Zugrăvescu. Mari personalităţi care au strâns în jurul lor sportul de performanţă. La vreo sută de metri era şcoala sportivă, unde astăzi este liceul de arte plastice. Şcoala aceea s-a numit SMTCF şi era condusă de două mari personalităţi Höckel şi Iovănescu, care au scos pe bandă rulantă sportivi de performanţă. Timişoara avea o Timişoară atletică cu Eugen Lupşa, Edith Reibal, Luisa Ernst, Iolanda Balaş, Sötter, fraţii Raica. Jumătate din echipa de atletism a României era construită în Timişoara. Într-o Timişoară care avea acest sport de performanţă la nivelul unei şcoli medii sportive. Aici s-au creat în toate domeniile, baschet, handbal. Aici a fost pepiniera pentru cele două formaţii campioane de handbal în 11. Ştiinţa de atunci a câştigat cu renumitul Mozer care la început a fost jucător de handbal în 11, apoi de handbal în 7. Până atunci Guneş, altă figură fantastică, Guneş cel Bătrân, Biţu Vlad, Sida, Bonfert, jucători fantastici care au făcut ca primul titlu de handbal în 11 să fie adus pe malul Begăi. Apoi handbalul în 7 unde de multe ori Ştiinţa Timişoara a câştigat campionatul naţional.

Eu am debutat la „desculţi” pe terenul Ştiinţa, în 1948 la o deschidere a unui meci internaţional de handbal România – Ungaria. Aici aveam un jucător care marca de la jumătatea terenului, aşa forţă de explozie în braţ avea. Numai în Banat erau patru echipe care erau în divizia A: Jimbolia, Bulgăruş, Tehnometal, Ştiinţa. Vă daţi seama, patru echipe de handbal să fie în divizia A, mă întreb ce se întâmplă acum?

1956, Timișoara

Era pe atunci o echipă de rugby şi aveam acolo un colos, un rugbyst pe nume Celea. Cu el am avut noroc în 1956 când au fost manifestaţiile studenţeşti. Aceste manifestaţii s-au lăsat cu o demonstraţie în stradă. După momentul „Mecanică” şi după ce toate căminele au fost închise, în sensul că au fost înconjurate şi închise, s-a spus: „La ora zece la Agronomie!” Agronomia era pe splai, unde e acum Medicina. Acolo ne-am întâlnit vreo patru mii de studenţi şi am pornit înspre „fete”, unde e clubul Politehnica şi hotelul Politehnicii. În colţ, în diagonală faţă de Catedrală. Acolo am început să strigăm, fetele au început să urle şi la un moment dat ne-au înconjurat trei rânduri de inşi. Un rând de ofiţeri militari, al doilea de ofiţeri de poliţie şi al treilea de necunoscuţi. Nu purtau uniforme. A început o bătaie la cataramă şi, spre fericirea mea, cu mine a fost acest rugbyst, Celea. Se ştia de Celea, era un erou aici. Era de doi metri şi avea o sută şi ceva de kilograme. Mi-a făcut un gol în care eu mă învârteam liniştit. După care unul a scos un pistol şi a tras în aer şi ne-a încărcat în camioane.

Direcţia a fost la Becicherec unde erau cazărmile astea şi ideea a fost să ne scoată şi să ne izoleze. Comandantul rus a dat ordin să se tragă în noi, fiindcă a fost treaba din Ungaria, care se putea repeta aici. Generalul român a zis: „Nu.Îi izolăm, îi scoatem...” Când ne îndreptam spre Piarişti, spre Electro, Celea mi-a zis să sărim din camion. Am sărit spre parc, am luat-o prin parc şi am scăpat. Camioanele mergeau încolonate, mergeau mai încet. (Era seară?) Nu, era ziuă, au şi fugit după noi. Am „întins-o” până acasă, m-am schimbat şi am revenit. Le încărcau deja pe fete. Fetele care l-au luat pe Rector la întrebări „vrem şi noi cu băieţii”. A fost o mişcare... a fost o coloană de la pod şi până la Catedrală. La zece fără zece nu a fost nimeni şi deodată... După aia au început purificările în facultăţi, mai ales la Mecanică şi se zbura din facultate. Am avut multe de suferit din cauza asta, dar şi din cauza tatălui meu, am avut acel „P”, de la politic... şi asta era clar.

Câteva poze din arhiva familiei mai jos. Prin grija lui Onica Adrian, indexate astfel:

Familia Diminescu, mama Hortensia Diminescu, fostă Coste, Nicolae Diminescu, stânga şi fratele său Dan, dreapta, Timişoara, 1946
Familia Diminescu, mama Hortensia Diminescu, fostă Coste, Nicolae Diminescu, stânga şi fratele său Dan, dreapta, Timişoara, 1946

 

Dr. Iuliu Coste, prefectul judeţului Timiş, Timişoara, anii ’30
Dr. Iuliu Coste, prefectul judeţului Timiş, Timişoara, anii ’30

 

Nicolae Diminescu, în centrul oraşului Timişoara, 1944
Nicolae Diminescu, în centrul oraşului Timişoara, 1944

 

Familia Coste în grădina de pe strada Doja, nr.13, Timişoara, anii ’60. Iuliu Coste şi soţia la 90 de ani, împreună cu copii lor Zeno şi Hortensia, în dreapta imaginii şi Zoe, în stânga fotografiei
Familia Coste în grădina de pe strada Doja, nr.13, Timişoara, anii ’60. Iuliu Coste şi soţia la 90 de ani, împreună cu copii lor Zeno şi Hortensia, în dreapta imaginii şi Zoe, în stânga fotografiei

 

Bunica lui Nicolae Diminescu din partea tatălui, portret, începutul secolului XX, Ciacova
Bunica lui Nicolae Diminescu din partea tatălui, portret, începutul secolului XX, Ciacova