Ce înseamnă să fii bănăţean?
Fragmente din interviurile realizate în 2005, la Reşiţa şi Timişoara, de Alexandra Jivan, în cadrul cercetării doctorale de la Universitatea Laval, Québec, Canada.
Elena, româncă, 55 ani, educatoare
– Ce înseamnă după tine să fii bănățean?
– Deci este, nu știu, este ceva aparte, parcă simți, simți ceva. Probabil și asta, că sunt bănățean, cum se zice, sunt bănățean în țoalele mele. Dar, eu, în general, bănățenii pe care i-am cunoscut, în jurul meu, sunt oameni care nu ies în evidență, nu fac ceva ca să iasă în evidență. Muncesc mai mult, poate, pentru cei din jurul lor și nu neapărat pentru laude și pentru aprecieri. Pentru că, totuși, bănățeanu’, zic eu, nu iese așa în evidență, cum să zic: „Cine sunt eu!”, ci cu ceea ce face. […]
Să fii bănățean, în primul rând, io zic că ești un om oarecare, că, practic, nu poți să zici că ești altfel decât alții. Dar poate că, într-un fel, noi, bănățenii, avem ceva în plus față de alții, din alte zone. Și eu zic că aicea, știi, așa am auzit eu de când eram copil și cred că s-a adeverit, este adevărat, de fapt, ceea ce se spune: că locuind cu nemți, cu unguri, ei au avut o influență pozitivă și bună asupra noastră și cred că am învățat multe lucruri bune de la ei, în conviețuirea asta. Și în multe, în multe lucruri și probabil că întotdeauna, noi, bănățenii, ne-am considerat un pic mai altfel, mai…, să zic eu, din punctul ăsta de vedere, mai avuți, un pic mai înstăriți. Probabil că am fost un colț de țară poate nu atât de năpăstuit ca alții. Că nu ne-au călcat de-a lungul vremurilor, io știu, niște cotropiri sau, io știu, ceva care să ne influențeze negativ. Deci, am fost considerați niște oameni care o ducem mai bine și probabil că de aceea ne-am simțit și mândri pe undeva. Că mulți alți oameni, din alte zone din țară, au venit pe la noi, pe aicea. Foarte mulți au venit și s-au localizat în Banat. Și i-a atras, cred, tocmai faptul că în Banat se duce mai bine, se trăiește mai bine. Și-atunci sigur că, probabil, e mândria aia de bănățean, că, totuși, la noi e bine. Și eu întotdeauna am zis, eu nu știu câți bănțeni sunt plecați în Moldova, în Oltenia, las Bucureștiul și Ardealul. Dar în zonele astea, că, de fapt, de aicea au venit foarte mulți, din Moldova și Oltenia, au dus-o mai greu și-au venit în partea noastră. Deci atunci sigur că a fi bănățean te simți mândru că la noi omu’ a trăit bine. Cu cămările bănățeanului nu s-a cam pus nimeni!
Bănățeanul, eu îl consider gospodar. Este gospodar, este un om care vrea să aibă de toate, să fie. Dar nu iese așa în evidență, nu-i place să iasă. Deci el, chiar a fost poate pus în situația de a îi suporta pe ceilalți veniți, care-și impuneau niște reguli, în calitate de șefi, de conducători. Deci asta nu ne caracterizează, suntem mai docili, suntem mai răbdători, nu suntem chiar cu funcțiile. […]
– Deși locuiți la oraș, voi ați făcut pentru fiul vostru o nuntă bănățeană. De ce?
– Pentru că nici nu puteam să nu facem altfel. Suntem bănățeni, simțim asta în suflet. Păi io, când aud muzica populară., nu știu cum să-ți spun, mie-mi sfârâie picioarele. Mie-mi place foarte mult. Deci simt că trăiesc, când aud torogoata, când cântă. Poți să-l întrebi și pe acest partener de viață al meu, io mă ridic și dansez singură, în cameră. Și dau la televizor până zic că se sparge, știi. D. [n.n. fiul intervievatei] nu a simțit el atât de mult, dar ăsta este obiceiul. Și nu se putea să spargem tiparele, știi, chiar așa.
Corina, rromnie, 38 ani, comerciantă
– Mi-ați spus că sunteți „bănățeancă înrăită”. Ce înseamnă asta?
– După părerea mea, eu zic că noi, bănățenii, avem o mândrie aparte. În sensul că întodeauna, poate, am avut mai mult decât ceilalți. Eu de părerea asta sunt. Niciodată bănățeanu’ n-a spus: „E destul!” sau „Nu mai îmi trebuie nimic!” Întotdeauna a vrut ceva mai mult. Nu neapărat ca o ambiție, ci în sensul că a vrut să trăiască mai bine. Asta e părerea mea. Nu știu dacă și ceilalți sunt așa, dar eu și soțul meu sigur așa suntem. Și întodeauna am zis: „Vrem mai mult!” Nu ne-am mulțumit cu puțin, poate am vrut să trăim mai bine, mai nu știu cum sau să lăsăm în urma noastră ceva.
– Și asta de unde ați învățat? Sau cum ați ajuns să fiți așa?
– Cred că s-a moștenit de la părinți. Da, așa am văzut și acasă, la mama, la tata. Tată-meu este tot bănățean, de lângă Lugoj, și întotdeauna a vrut mai mult. Întotdeauna! Nu, nu s-a mulțumit cu puțin, că: „Lasă, e bine și așa”. La noi nu a fost niciodată chestia asta. Am vrut întotdeauna mai mult, mai bine…
– Și asta v-a condus în viață?
– Asta, da.
Adina, româncă, 34 ani, economistă
– Cred că noi, bănățenii, ne definim prin faptul că, dacă vrei, suntem oameni mai muncitori. Suntem altfel crescuți. Ai noștri n-au fost câte zece, cinșpe într-o familie și trebuiau să-și găsească rostul prin lume. Erau oameni care, în general, își ajută părinții, dacă ai observat. Chestie care, în Moldova, n-am văzut-o niciodată, nici în Oltenia. Ideea ca copiii să meargă, încă, la părinți, să-i ajute. Chiar dacă acolo sunt foarte mulți copii, părerea mea e că nu există sentimentul ăla de familie, ideea de familie. E familie pentru că sunt mulți, da’ nu că se întâlnesc acasă, nu că țin la ceea ce-i al lor, că respectă… De fapt, nici nu au ce să țină, că, dacă au o casă care îi mică și nenorocită, normal că nu au ce. Și atuncea ei sunt oamenii care pleacă în lume, și învață, și fac, și așa mai departe, știi? Vezi că și ardelenii, așa cum sunt – că se zice că ardelenii sunt oameni înțelepți -, foarte puțini dintre ei au strălucit. În general, sunt oameni mai cumpătați, mai la casele lor, mai așa, mai încolo, spre deosebire de olteni sau de moldoveni, care au strălucit în tot felu’, și pentru faptul că au fost mai înfigăreți. N-ai să vezi niciodată un bănățean înfigăreț, pentru că așa sunt crescuți.
– Ăsta-i defect sau calitate?
– Nu știu, eu, personal, consider că nu-i o calitate să fii așa înfigăreț. Știi de ce? Pentru că uneori ajungi să faci compromisuri, deci nu să ai coatele ascuțite. Asta din ceea ce văd eu, pentru c-am avut în jur și olteni, și moldoveni, sunt oameni buni, nu poți să zici… Ţi-am spus: nu poți să iei că unu’ e rău, că altul e… [n.n. bun], fiecare îi crescut în felul lui. Contează foarte mult cum ești crescut, ceea ce-ai văzut acasă, ceea ce-ai văzut în juru’ tău. Dar faptu’ ăsta, că ești înfigăreț, înseamnă puțin să calci peste ceilalți, știi? Iar bunicu’ meu avea o chestie care spunea că „jidanu'” totdeauna spune să nu stai nici sus, nici jos, ci la mijloc, că de sus cazi și te doare fundu’, iar jos, calcă toată lumea pe tine, știi? Să fii undeva la mijloc și cred că avea dreptate.
Mihai, român, 45 ani, director ONG
– Ce înseamnă să fii bănățean? Cine este bănățean pentru tine?
– Păi, putem să luăm elemente de formă și astea chiar merită să fie menționate. Avem un mod de a vorbi. Nu neapărat al meu, pentru că eu, cum îți spuneam adineaori, sunt acuzat – și bănuiesc că sunt acuzat pentru că circul des și relativ mult pe afară, probabil – că în modul meu de exprimare am început să aduc accente din alte părți. Tot mi se spune: „Dar sunteți străin, nu?” În fine… Dar poți să recunoști bănățenii după grai, ca să zic așa. Chiar dacă, și aici e partea anecdotică, chiar dacă, pentru bucureșteni, de exemplu, nu există mare diferență sau ei nu fac mare diferență între ardeleni și bănățeni. Deși mie mi se pare că e substanțială diferența. Și sunt convins! Și, sigur, acuma, părerea mea este că graiul bănățean, nu vorbesc de cel popular, ci vorbim de cel intelectualizat, este cel mai apropiat de limba română corectă. Atât prin muzicalitate, cât și prin faptul că reușim să vorbim, să folosim cuvintele potrivite la locul potrivit. Pot să dau exemple, dacă vrei, de miticism de bucureșteni, dar nu e cazul. Pe de o parte! […]
Al doilea ține de ritmul nostru de viață. Și aicea, sigur că putem să definim mai multe, ca să zic așa, nivele în ceea ce privește acest ritm. Pornind de la ardeleni, care au ritmul lor foarte pașnic și domol, continuând cu un ritm ceva mai rapid al bănățenilor și mergând înspre, știu și io, înspre bucureșteni cu, aș îndrăzni să spun, un vârf la nivel de olteni, care sunt, din punctul ăsta de vedere, probabil, cei mai iuți. Nu aș vrea să spun că sunt cei mai harnici, dar, din punctul ăsta de vedere, sunt cei mai dinamici. Și cred că și asta ne caracterizează. În ultimă instanță, ritmul ăsta e definitoriu pentru valorile pe care ni le asumăm în viață și pentru tot ceea ce înseamnă traiul nostru: viteza cu care ne deplasăm la serviciu, viteza cu care ne deplasăm la activități de plăcere și, evident, viteza cu care executăm diverse sarcini.
Ce să-ți mai spun? Ce ar mai putea să fie elemente de diferențiere între statutul meu de bănățean și…? Probabil că un tip de atitudine față de ceilalți din jurul nostru. Ne întoarcem la ceea ce te durea pe tine cel mai tare [n.n. relațiile interetnice din Banat]. […] Este un bănățenism disponibilitatea de a fi cu, de a-l accepta pe celălalt. În ultimă instanță, cuvântul este toleranță. […] Am citit niște studii sau am citit despre niște studii, cercetări sociologice, care arătau că, poate, gradul maxim de intoleranță se regăsește în regiunile cu minimul de minorități, unde, practic, stereotipiile se formau la nivelul unui grup de oameni care n-aveau repere în raport cu care să-și schimbe, să spunem, stereotipia despre care vorbeam. „Noi suntem buni, ei sunt răi” – genul ăsta de disjuncție.
Dan, român, 36 ani, scriitor
– Dar de ce voiați să stați în Timișoara?
– Păi, ori suntem prizonierii clișeului, ori lucrurile chiar așa stau, dar nouă ni se părea că în Timișoara se trăiește mai bine. Sau că în Banat se trăiește mai bine. Eu, personal, am crescut în ideea asta, că în Banat se trăiește întotdeauna mai bine: povestea asta, mitul traiului bun bănățean, al prosperității din zona asta. […] Cred că majoritatea celor care locuiesc aici, inclusiv cei veniți aici, așa-zisele „vinituri”, tot ideea asta o au: că Banatul este zona în care se trăiește bine. Și nu știu dacă procesul ăsta nu e cumva un tip de creare de realitate, de tipul wishful thinking. Vrei ca un lucru să fie așa și atunci chiar te străduiești și tu să îl faci așa. Și atunci, la un moment dat, când o masă mai mare de oameni face același lucru, cumva el se realizează.
– Deci crezi că putem vorbi despre asta și la nivelul Banatului?
– Da, cred. Bine, a existat și o perioadă, aia, perioada mitică de care vorbesc, în general bunicii noștri mai mult, aia în care se pare că exista un echilibru aici, și social, și economic, și politic. Și atunci când lucrurile erau cât de cât aranjate, asta e o chestie care a lipsit în România în general, când lucrurile erau așezate, aveai senzația că știi ce faci și știi la ce rezultat ajungi făcând ceva. Și atunci, practic, te străduiai să cumperi pământ, era mania de a cumpăra pământ, fiindcă aveai garanția că, dacă lucrezi pământul și dacă lucrezi bine, poți să vinzi, poți să câștigi, poți să faci avere.
De ce trimiteai copiii la școală? Fiindcă aveai garanția că vor ajunge într-un sistem unde educația era bine plătită. Ăsta, Nemoianu, vorbea de un ethos al instruirii aici în zonă. Astea sunt idei care, până la urmă, se păstrează, mie așa mi se pare. Na, sunt locuri comune, dar, oricum, ele se păstrează cumva, tocmai fiindcă generațiile tinere le preiau necritic când sunt mici și atunci cresc cu ele fără să își dea seama. Ca să revin la biografic. Cred că nu am avut conștiința faptului că sunt bănățean mai bun ca ceilalți, ci numai că sunt bănățean, dar asta presupune anumite lucruri.
– Ce anume?
– Păi, nu era o identitate stabilită în opoziție. Nu neapărat că suntem mai buni ca ceilalți, dar că suntem…, cred că autentici ar fi cuvântul. Ceva gen: „Noi suntem bănățeni și pe aici mai vin moldoveni”. Ăsta iarăși e un loc comun, cu alte explicații istorice. Eh, și moldovenii erau „vinituri” și nu era OK. Dar nu fiindcă erau moldoveni, ci pur și simplu ei nu erau OK, asta e. Noi eram bănățeni, asta era identitatea primordială, nu știu, și noi știam cum se fac lucrurile. Și abia după aceea, în momentul în care începi să mai crești, circuli, ajungi la școală în altă parte, faci armata, te plimbi prin țară și abia atunci începi să faci comparațiile și întotdeauna, nu știu de ce, dar noi făceam comparații în favoarea Banatului. Probabil tot din cauza formei mentale care ne-a fost implantată în copilărie.
Gabriela, româncă, 31 ani, reprezentant de vânzări
– Da, păi știi cum e, bănățenii îs – ca să folosesc un cuvânt drag lor – făloși! Calitate, defect, ce-o fi, dar bănățeanul de la țara e fălos! [râde] Și, în general, își doreau un ginere și frumos, și deștept, și cu bani, și devreme acasă, și bănățean. Avem așa, un soi de mândrie, de mândrie locală. Nu știu dacă neapărat sunt de acord cu ea, ideal ar fi să fim oameni ai Europei, știi? Dar uneori este deranjant că noi suntem foarte mult bănățeni și prea puțin români. Pe mine, personal, mă deranjează.
– Deci simți că suntem prea mult bănățeni aici?
– Da.
– Și din ce-o simți?
– Din tot. Din faptul că, indiferent cu cât de mult bun simt ar fi un moldovean, îl luăm drept moldovean și uităm că, de fapt, este leagănul civilizației, al culturii noastre. De-acolo e Eminescu, Creangă… Cel de la București e arogant, olteanul dorește să parvină. Deci, pentru noi nu sunt suficient de buni și Timișoara nu este suficient de mare pentru toți!