Adriana BABEȚI
Banatul – un Paradis între frontiere
Un ținut la margine de imperii*
Sute de împătimiți ai scrisului (fie ei germani, maghiari, români, sârbi, italieni sau turci) s-au întrecut de-a lungul secolelor în a găsi formulări memorabile care să eternizeze rezultatul întâlnirii lor cu ciudatul tărâm din sud-estul Europei Centrale – Banatul. La început au consemnat cele văzute, nu fără candoare și diletantism, cronicarii și călătorii, apoi tot mai riguros, mai profesionist, geografii, istoricii, etnografii1 și, în cele din urmă, cu imaginația exaltată, romancierii și poeții. Aproape toți, indiferent de epoca în care aveau să-l descopere, au încercat să surprindă specificul acelui ținut aparte, aflat mereu la margine, mereu între frontiere. Acest amplasament, fast și nefast deopotrivă, a generat o mentalitate, o sensibilitate, un stil de comportament pe care abia modernitatea târzie avea să le descrie și să le teoretizeze, numindu-le generic „starea de graniță”2. Sintagma era corectă, deoarece, începând din Evul Mediu, Banatul s-a aflat mereu la periferia regatelor, imperiilor, statelor, prins între frontiere.
Cu forma sa de patrulater conturat de râuri (Dunăre, Mureș, Tisa, culoarul Cernei), precum străvechiul Eden, și cu o suprafață comparabilă cu cea a Belgiei de azi (aproape 30.000 kmp.), Banatul a fost, pe rând, prin diversele sale zone, o provincie disputată de regalitatea Ungariei, de țaratul bulgar, de formațiuni pre-statale și statale românești (între secolele IX-XIV), cu frontierele mereu expuse. Cât despre Timișoara, viitorul centru al Banatului, ea ajunge la începutul veacului al XIV-lea chiar capitala temporară a imperiului angevin (între 1315-1323), reședința lui Carol Robert de Anjou, rege al Ungariei și un puternic centru al luptei anti-otomane. E drept, un centru simbolic, aflat însă în realitate, strategic, la periferie. Un același amplasament îi este rezervat Banatului după bătălia de la Mohács (1526), dar mai ales după cucerirea Timișoarei de către armatele otomane (1552), de această dată însă de cealaltă parte a baricadelor istoriei: treptat, întreaga regiune devine pașalâc, iar Timișoara, centrul unui vilayetsandjakuri, unele chiar din afara Banatului3. Și cetatea, și ținutul se află vreme de peste 150 de ani la marginea Imperiului otoman, parcă la capătul lumii, prilej de melancolie pentru înalții funcționari care se simt în Banat ca niște exilați, deși nu e cronică turcească în care splendoarea Timișoarei și bogăția ținutului să nu fie pomenite.
Cu totul altă stare de spirit îi animă pe noii cuceritori ai Banatului: Habsburgii. După 1716, când Timișoara este eliberată de Prințul Eugeniu de Savoia (marele comandant al armatelor austriece și admirator al lui Leibniz) și în urma Păcii de la Passarowits (1718), Banatul devine o „Țară de coroană”, provincie a Imperiului Austriac cu statut special, aflată temporar sub coordonarea directă a Curții de la Viena. Acest statut este consecința directă a unei poziționări teritoriale faste: nod strategic militar, economic, politic, aflat la granița cu Imperiul otoman, intersecție a drumurilor comerciale spre Balcani. Iată formulată sintetic situația Banatului în secolul al XVIII-lea: ”Așezarea provinciei de-a lungul principalei căi fluviale a Europei, într-o perioadă în care sensul expansiunii continentale se orientează spre răsărit, a asigurat continua comunicație cu celelalte teritorii ale imperiului, cu Europa Centrală, a prelungit mai vechile legături cu lumea Balcanilor și cu teritoriile românești de la Dunăre. Considerente geo-politice, dar și rațiuni de politică internă ale monarhiei au colaborat la desemnarea acestui statut juridic aparte al Banatului, devenit, de la 1718, domeniu al coroanei de Habsburg, privilegiat din multe puncte de vedere, calitate ce va influența considerabil istoria provinciei în secolul al XVIII-lea ce începuse extensia spre Răsărit”4.
Din acest moment începe noua istorie a Banatului, transformat în creuzetul unde se întâlnesc și se contopesc civilizații și culturi, într-un ritm accelerat, care dislocă tradiții și edifică un alt model. Această construcție modernă e fondată pe o viziune tipic luministă, specifică reformismului austriac, dictată de raționalitate, pragmatism, cosmopolitism, emancipare prin educație și progres tehnologic. Toate aceste principii se transformă în seturi de politici, de la cele demografice (valurile succesive de colonizare), la cele economice, fiscale, sociale, urbanistice, educaționale, culturale. Multe dintre ele au un caracter novator nu numai în zonă, ci în ansamblul Imperiului și chiar al Europei, fapt pentru care nu o dată Banatul a fost numit „laboratorul” unde s-au experimentat cu succes diferite proiecte, între care, cele mai spectaculoase s-au dovedit sistemul de colonizare și punerea în practică a unor noi tehnologii (în agricultură, hidrologie, industrie, transporturi, iluminat public etc.).
Deși aflat – din nou – la o margine de imperiu, Banatul începe să fie perceput nu ca un capăt de lume, nu ca o Terra incognita barbară, ci, treptat, ca un Pământ al Făgăduinței, o Terra Nova, Mica Americă, ba chiar ca un Eldorado. Evident, aceste sintagme idealizează și chiar idilizează un ținut de a cărui sălbăticie și inospitalitate își aduc aminte doar primii călători și coloniști. Nu e mai puțin adevărat însă că, de atunci până azi, Banatul a devenit ținta a sute de mii de oameni porniți de la casele lor în căutarea bunăstării, cu un gust al riscului și chiar al aventurii spre un ținut îndepărtat și necunoscut, chiar dacă nu aurul era principala sa bogăție. Așa s-au întâlnit de-a lungul timpului, au coabitat, s-au recunoscut și acceptat, au comunicat și au învățat câte ceva unele de altele, au cooperat, iar uneori s-au solidarizat, peste 20 de etnii și grupuri etnice (în configurații variabile de la o epocă la alta): români, sârbi, germani, maghiari, evrei, țigani, slovaci, croați, bulgari, ucrainieni, polonezi, italieni, turci, tătari, cehi, greci, armeni, francezi, ruși, arabi. 8 este numărul confesiunilor (ortodoxă, romano-catolică, greco-catolică, luteran-evanghelică, reformat-calvinistă, iudaică, neo-protestantă, islamică) în care aceste comunități s-au manifestat și se manifestă religios, iar peste 20 numărul limbilor în care ele s-au exprimat și se exprimă (în cu totul alte proporții în 2007 decât acum 250, 150 și chiar decât acum 50 de ani).
Oricare ar fi ponderea lor de la o epocă la alta, toate comunitățile au păstrat în imaginarul colectiv (perpetuat prin educație în familie sau școală) mitul Banatului ca paradis interetnic. Iar istoria reală poate confirma rezultatele studiului realizat de ISIG, prestigiosul institut sociologic din Gorizia. Conform statisticilor acestuia, comparat cu alte zone de pe mapamond unde există o diversitate atât de mare, Banatul este din nou un unicat sub aspectul potențialului său de conflict pe baze etnice sau religioase: aproape de cota zero5, alcătuit din mai multe.
Demitizări, remitizări
Așadar, un model de coabitare excepțional, armonic, solar, tonifiant ca perspectivă. Ce s-a întâmplat însă în epocile în care mișcările naționaliste (inclusiv în variantele lor extreme) s-au manifestat și în Banat, începând cu precădere din secolul al XIX-lea, în epoca romantică, intensificată de spiritul revoluției de la 1848? Cum au acționat apoi etnocentrismele (maghiar, german, român, sârb) între 1867-1918 (când Banatul intră aproape integral sub administrarea dublei monarhii austro-ungare) sau imediat după 1918 (când încheierea Primului Război Mondial și tratatele de la St. Germain-en-Laye, 1919 și Trianon, 1920, reconfigurează harta politică și administrativă a Banatului6) sau între 1939-1944 (când Banatul – de-acum teritoriu aflat majoritar în administrarea statului român — e marcat de ascensiunea mișcărilor de extremă dreaptă)? S-a mai păstrat acel fericit echilibru al coabitării, al reciprocei recunoașteri, al transferului cultural? A continuat el să funcționeze în cei peste 50 de ani de dictatură comunistă? Un răspuns onest e afirmativ, chiar dacă se expune unei suspiciuni îndreptățite: oare nu se mitizează excesiv această dimensiune a concordiei banatice? Nu se idealizează și idilizează cumva o realitate istorică, în fapt mult mai tensionată, ale cărei momente de criză sunt ocultate tocmai pentru ca modelul pacificant să se poată perpetua și să-și poată exercita funcția pedagogică? Nu se privilegiază excesiv momentele de comunicare și interferență dintre comunitățile etnice, spre a trece sub tăcere episoadele de separare și ruptură, de blocare a dialogului? Vom încerca să acordăm partea lor de dreptate ambelor puncte de vedere. Cu următoarea observație prealabilă.
Pe de-o parte, diversele categorii de surse (documente de arhivă, extrase de presă, istorii ale comunităților etnice, depoziții ale unor martori, texte autobiografice), așadar tot ceea ce ar putea contura o istorie trăită cotidian și interpretată factual confirmă opinia celor care cred în modelul armonic al Banatului, chiar cu riscul unei mitizări deliberate. Nici măcar în momentele de criză acută din secolul XX, generate de declanșarea, desfășurarea și încheierea celor două războaie mondiale, în Banat nu s-au înregistrat escaladări de conflicte pe baze etnice decât extrem de sporadic și izolat. Manifestările naționaliste cu accente xenofobe, șovine, antisemite în spațiul public au avut într-o proporție covârșitoare doar un caracter discursiv, consumat cu precădere în publicistică. Ele nu au reușit însă niciodată să mobilizeze energiile colective și să genereze acte concertate de stigmatizare, persecutare și reprimare brutală a diferitului etnic.
Atunci când, de pildă, legile cu caracter antisemit au fost puse în practică și pe teritoriul României, Banatul nu a avut cum să se sustragă acestora. Dar formele concrete în care ele s-au aplicat au avut o intensitate mult diminuată în raport cu ceea ce s-a întâmplat, de pildă, la București sau Iași. Deposedările de drepturi civile și de proprietăți ale populației evreiești nu au fost însoțite la Timișoara de nici un act de vandalizare, de profanări ale lăcașelor de cult și cu atât mai puțin de pogromuri. Dimpotrivă, gesturile de solidarizare și compasiune ale populației orașului s-au înscris într-un comportament cotidian care nu făcea decât să continuie și să confirme o tradiție a coabitării7.
Trebuie însă recunoscută existența unor forme persecutorii care s-au exercitat succesiv (și, am risca să spunem, prin permutări generate de o istorie convulsivă) de câte o comunitate etnică asupra alteia (altora). Tensiunile pentru o poziționare centrală (reală și simbolică) a diferitelor etnii, rămase de cele mai multe ori latente sau manifestate dominant discursiv, trebuie totuși semnalate, chiar dacă în Banat ele nu au avut, în epoci și contexte distincte, un caracter violent, paroxistic. Nu este însă mai puțin adevărat că repercusiunile dramatice ale afirmărilor etno-identitare „tari” au putut fi totuși cuantificate. Plecările în exil (voluntar sau impus), trăite dramatic, în epoci diferite de comunitatea germană, evreiască, maghiară sau română au fost tot atâtea dureroase și nedorite dislocări. Ne gândim cu precădere la deportarea unui segment al comunității germane în 1945 în URSS, precum și la ampla emigrare a maghiarilor – după 1919 sau după 1990, la emigrările masive ale germanilor și evreilor, în valuri succesive, după cel de-al doilea război mondial până după 1990. Consecințele lor sunt sesizabile și astăzi, dincolo de schimbarea radicală a configurației demografice a Banatului din punct de vedere etnic, religios, cultural, lingvistic.
La fel de traumatice pentru subiecții (comunitățile) asupra cărora s-au exercitat presiunile persecutorii au fost diferitele forme de marginalizare socială din mai toate epocile până în 1990, indiferent de administrație (de pildă, selecția pe criterii prioritar etno-politice, și nu meritocratice în spațiul public oficial), limitarea formelor de manifestare culturală a diferitelor comunități etnice, acces periodic restrictiv pentru minoritățile naționale la toate resursele reale sau simbolice ale comunității. Spre a nu mai vorbi despre diferitele forme de persecuție pe criterii politice și sociale, transetnice, înregistrate cu precădere în perioada totalitarismului comunist (între care, cea mai dramatică prin amploare – deportarea în 1953 a mii de familii românești, germane, sârbe din satele bănățene de la granița cu Iugoslavia în sud-estul României, în câmpia Bărăganului).
Avansăm totuși ideea că Banatul a trebuit să se supună imperativelor diferitelor legislații care au făcut parte dintr-o politică de stat în secolul XX (fie că ne referim la imperiul austro-ungar, fie la regatul României, fie la dictatura comunistă din România postbelică). Numai printr-un studiu comparat al modului în care, de pildă, celelalte regiuni de pe teritoriul actualei Românii au prelucrat și aplicat în ultimii 150 de ani imperativele emise de către diferiții centri de putere în zona care ne interesează (politicile discriminatorii și persecutorii pe baze etnice, rasiale, confesionale, lingvistice, culturale), se va vedea cu maximum de claritate că Banatul este din nou o excepție prin stilul său de a trece în registru „soft” respectivele legi. Fapt care probează incapacitatea funciară a acestui spațiu de a-și radicaliza și escalada tensiunile latente și care dă îndreptățirea cuvenită tentativelor care îi re-mitizează dimensiunea solar-armonică8.
În cei aproape 50 de ani de comunism (de orientare stalinistă: 1948-1964 și apoi național-comunistă – epoca Ceaușescu: 1965-1989), Banatul a mai păstrat ceva din poziția sa privilegiată (economic, social, cultural) în context românesc, datorată propriei tradiții, dar și vecinătății cu două state (Ungaria și Iugoslavia) care au beneficiat de regimuri comuniste mai permisive în raport cu cel autohton, cărora li s-a adăugat și comunicarea relativ intensă cu spațiul occidental pe diverse filiere (economice, mediatice, turistice etc.). Cu toate acestea, regiunea nu s-a putut sustrage unui regim opresiv care și-a exercitat forța hegemonică și asupra libertăților de exprimare (individuale sau colective), limitate și controlate, fapt care s-a repercutat asupra tuturor formelor de creativitate individuală sau de grup. Tensiunea acumulată timp de decenii, dar și specificitatea modelului bănățean de emancipare socială și culturală, au făcut ca, deloc întâmplător, evenimentele din 1989 care au dus la prăbușirea sistemului dictatorial din România să se declanșeze la Timișoara. Iar după 1989 Timișoara și-a câștigat poziția de avanpost al militantismului civic românesc pentru punerea în operă a unei democrații autentice, revendicându-și deopotrivă un statut de oraș dinamic, eficient pregătit din punct de vedere economic, administrativ, social și cultural pentru integrarea europeană. Sintagma „modelul Timișoara” funcționează încă și azi, valorizată pozitiv, în discursul public din România.
Cultura Banatului. Câteva prejudecăți de învins
Între numeroasele prejudecăți care circulă în legătură cu tipul de cultură produs în Banat, una pare deosebit de rezistentă și greu de demontat: aceea că regiunea care și-a câștigat reputația unui Eldorado economic și social e destul de sterilă sub aspectul creativității excepționale. Lucru greu de acceptat dacă facem bilanțul scriitorilor, muzicienilor, artiștilor, savanților care și-au legat, într-un fel sau altul, numele de Banat ca loc al originilor, al unei etape din viață sau al unor atașamente afective. Lista e impresionantă. Ea poate începe cu o figură sacră, Sfântul Gerard (San Gerardo Sagredo, Sankt Gerhard, Gellért) și se poate încheia, de pildă, cu numele inventatorului bombei cu hidrogen, Edward Teller. Între ei, în ordine alfabetică, Endre Ady, Béla Bartok, János Bolyai, George Călinescu, Livius Ciocârlie, Miloš Crnjanski, Șerban Foarță, Arnold Hauser, Frieda Kahlo, Károly Kerényi, Danilo Kiš, Robert Klein, Nikolaus Lenau, Sándor Márai, Adam Müller-Guttenbrunn, Herta Müller, Robert Musil, Camil Petrescu, Vasko Popa, Rainer Maria Rilke, Ioan Slavici, Petre Stoica, Sorin Titel.
Însă nu e mai puțin adevărat faptul că, în ciuda câtorva excepții, majoritatea personalităților invocate mai sus și-au elaborat opera în afara Banatului. Iar tematizarea acestuia ca topos distinct nu are o pondere decisivă în proza sau poezia tuturor scriitorilor de notorietate internațională pe care i-am amintit, ci doar a câtorva. Așa că, orice gest de revendicare orgolioasă a numelor de prestigiu la un patrimoniu banatic ar trebui să fie dublată de o marjă de luciditate obiectivă. Altfel, asemenea liste nu pot decât să trădeze un complex provincial pernicios.
Dar să dăm Banatului ce e al Banatului. Și anume, șansa unei creativități aparte, căreia îi este specifică nu atât performanța individuală de excepție în domeniul literar-artistic (deși cele câteva exemple ar putea proba contrariul), ci o bază socială amplă asigurată actului de cultură, înțeles extensiv. Dacă acceptăm această premisă, putem afirma – în spirit postmodern – că Banatul e posesorul unui patrimoniu la fel de important ca al oricărei regiuni care își trece la inventar măcar două-trei genii artistice. Brâncuși, Cioran, Enescu, Ionescu – spre a da doar patru exemple de aport românesc la cultura lumii – nu sunt din Banat. Bartok și Crnjanski sunt bănățeni prin origini sau printr-un segment al formării, dar ei își creează opera majoră în afara Banatului istoric, de care îi leagă, e drept, o nostalgie autentică, ușor de regăsit în textele lor. Timișoara, „capitala” Banatului, nu poate fi comparată din punctul de vedere al excelenței artistice – cel puțin până în ultimii 40 de ani – cu alte noduri regionale din Europa Centrală, precum Trieste sau Cernăuți. Și nici – în perimetrul României – cu Iașul sau Clujul, două mari orașe culturale.
În opinia noastră, această stare de fapt trebuie abordată cu o altă unitate de măsură decât cea a unei judecăți strict estetice (în cazul scriitorilor și artiștilor). Banatul își asigură specificul cultural printr-un dublu model: unul deschis nu atât culturii elitare, ci mai ales uneia de larg acces, emancipatoare, cu o bază socială remarcabilă și în al doilea rând, printr-un model inter-cultural. Ambele sunt marcate de o propensiune spre dialog, de un efort civilizațional de tip european modern. În interdependența și complementaritatea lor, ele au funcționat și continuă să funcționeze stimulate de câteva elemente: gradul de instrucție al populației urbane și rurale, dublat de valorizarea pedagogică a culturii, plurilingvismul majorității locuitorilor, instituționalizarea culturii, propensiunea spre formele culturale comunitare (de asociere și solidarizare transetnică).
Să începem cu ceea ce Virgil Nemoianu, profesorul român de literatură comparată de la Universitatea Catolică din Washington, definea drept “etos al instruirii”9 și îl descria ca pe o componentă decisivă a pattern-ului culturii central-europene, care în Banat cunoaște o modulare și o intensificare aparte. Această atitudine generală față de educație, înregistrată pe toate palierele ordinii sociale, așadar dincolo de clase este generată, în opinia lui Virgil Nemoianu, de mai mulți factori, între care, pe fundalul eforturilor de modernizare ale Europei Centrale începând cu secolul al XVIII-lea, cei mai semnificativi sunt: proiectul raționalist de guvernare, de factură luministă, influența neoclasicimului și neoumanismului weimarian în spațiul acestei Europe de mijloc, instituționalizarea conceptelor și atitudinilor Biedermeier, cu precădere în intervalul 1815-1848, dar cu o persistență până în primele decenii ale secolul XX. Li se adaugă acestora influența catolicismului, care a amprentat prin spiritul său (susținut de viziunea tereziană) un stil de viață mai degrabă comunitarist și cu tendințe de solidarizare, decât unul întemeiat pe individualism și competitivitate.
Cea mai spectaculoasă consecință a acestei tendințe emancipatorii este gradul nu atât înalt, cât extins de instrucție al populației din mediul urban și rural din această regiune a Europei Centrale. Două sunt reușitele care individualizează Banatul sub aspectul instituționalizării învățământului: caracterul timpuriu al acestor eforturi și extensia lor10. În ce privește caracterul extensiv al educației prin organizarea sistematică a unei rețele de învățământ laic în Banat, ea intră în patrimonial de beneficii al secolului al XVIII-lea, după cucerirea Banatului de către imperiali. Efectele unei politici educaționale de tip luminist instituită de Curtea de la Viena nu întârzie atunci să apară. Perpetuată în timp, chiar dacă contextele ideologice și politice se vor modifica, această constantă va aduce Banatul și Timișoara într-o poziție privilegiată.
Astfel se ajunge ca, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, “mai ales după 1829, când în confiniu s-a introdus învățământul obligatoriu, să se realizeze frecvența și școlarizarea în proporție de 100%. Situația este excepțională, în comparație cu celelalte provincii românești, cu alte teritorii din monarhie sau din Europa. În regiunea Vienei, frecvența era aproximativ aceeași ca în Banat; în Anglia și Țara Galilor, ‘frontiera alfabetizării’ cuprinsese cca 67%, în Scoția 77-78%, în Franța 50%, cu mari decalaje de la o regiune la alta în interiorul fiecărei țări”11. E drept, referirea se face la confiniu, deci doar la o zonă a Banatului: un teritoriu alcătuit dintr-o amplă rețea de localități rurale și de mici orașe aflate la frontiera sud-estică a Imperiului, cu o populație covârșitor rurală, instruită, bucurându-se de privilegii economice, administrative, sociale. Dar faptul nu diminuează cu nimic demonstrația noastră. Dimpotrivă.
Nici “centrul” nu-și cedează poziția. La mijlocul secolului al XIX-lea Timișoara, de pildă, este înzestrată cu o rețea școlară laică și confesională de nivel preșcolar, școlar primar și gimnazial diversificată, cu limbă de predare germană, maghiară, română, sârbă, greacă și ebraică. Statisticile de resort concluzionează că în această perioadă la aproximativ 1200 de locuitori ai Timișoarei revenea o școală. Fapt de natură să o situeze printre orașele din Europa Centrală cu un standard ridicat de educație12. Făcând un salt în timp de peste un secol, să notăm că repercusiunile benefice ale acestei propensiuni spre instrucție sunt vizibile și azi, când Timișoara și-a păstrat poziția privilegiată13.
Același etos al instruirii, aceeași încredere în virtuțile emancipatoare ale educației determină proliferarea constantă a unei literaturi didactico-pedagogice extrem de diverse: de la textele de popularizare a științei (prin broșuri, calendare, almanahuri), la manuale, compendii, volume de istorie regională, monografii ale localităților și instituțiilor, însemnări de călătorie ș.a. Chiar dacă fenomenul e specific întregii Europe Centrale, ceea ce individualizează Banatul ține de doi factori: pe de-o parte, este vorba de cantitatea impresionantă a acestei producții editoriale14 15, dar și printr-o suită de instituții pe care le vom aminti.
Cel de-al treilea element care determină specificitatea culturală a Banatului este multilingvismul elitelor intelectuale, dar și al majorității locuitorilor, cu precădere până în anii de după al doilea război mondial (când configurația etnică a regiunii se modifică sensibil prin plecarea germanilor și a evreilor și prin noile colonizări cu populație românească sau maghiară din celelalte regiuni ale țării)16. Bi-, tri- sau chiar cvadrilingvismul a funcționat ca un factor decisiv de comunicare și apropiere între comunitățile etnice bănățene, care au intrat în contact direct sau mijlocit de traduceri. Acest acces la patrimoniile culturale ale celuilalt a fost o șansă excepțională pentru configurarea modelului de coabitare armonică. Ea a fost întreținută de activitatea intensă a acelor scriitori-punte, care s-au manifestat în două-trei limbi sau care au tradus dintr-o literatură în alta. Reține atenția o întreagă pleiadă de autori importanți pentru rolul lor de liant între culturi, pentru implicarea într-un proiect cultural comun17: Zoltán Franyó, Franz Liebhard, Ioan Stoia Udrea, Petru Sfetca, Károly Endre, Wilhelm Stepper Tristis, René Fülöp Miller, Andreas Lillin, József Méliusz, Petre Stoica, Adám Anavi, Maria Pongrácz-Popescu, Annemarie Podlipny-Hehn, Ioan Radin Peianov, Dușan Baiszki, János Szekernyés, Șerban Foarță și Ildikó Gabos.
Merită consemnată în același sens existența în Banat a unui număr impresionant de publicații bi- sau trilingve, apărute între 1870 și 1942 – mult peste 100!, la care se adaugă și un periodic în esperanto din perioada interbelică. Profil cultural distinct au peste 30 de periodice, iar pagini dedicate culturii – peste 50. Cunoașterea reciprocă, accesul rapid la informațiile comunităților vecine au generat forme specifice de dialog și transfer cultural.
Majoritatea acestora au cunoscut o foarte timpurie instituționalizare în Banat, impresionantă, din nou, prin amploare și, uneori, prin pionierat. Încă un semn al unei mentalități întemeiată pe raționalitate, eficiență, pragmatism. Nu e deloc întâmplător atunci faptul că prima bibliotecă publică de împrumut (cu sală de lectură) din Imperiul Habsburgic e creată la Timișoara de Josef Klapka în 1815. Nici că Temeswarer Nachtrichten este, la 18 aprilie 1771, primul organ de presă care apare pe teritoriul actual al României, iar tipografia care îl scoate pe piață deține aceeași prioritate. Apariția timpurie a unor publicații periodice (încă la finele secolului al XVIII-lea) face ca Banatul, respectiv Timișoara, să dețină nu doar pionieratul unor realizări tehnologice în actualul spațiu al României, ci și priorități culturale de primă importanță. Numărul ziarelor și revistelor în limbile germană, maghiară, română și sârbă crește exponențial în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca și cel al tipografiilor (32), pentru ca în perioada interbelică să funcționeze la Timișoara, de pildă, 29 de tipografii și să apară 125 de periodice în limba română, 65 în limba germană, 104 în limba maghiară, 1 în limba sârbă18. Producția editorială din Banat este, până la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, nu doar vastă, ci și extrem de variată.
În perioada comunistă (1948-1989) numărul și diversitatea editurilor, publicațiilor periodice și tipografiilor se restrânge dramatic în Banat. Pentru ca după 1989 efervescența publicistică să își reia tradiția, în zonă apărând în numai patru luni (ianuarie-mai 1990) peste 40 de periodice! Interesându-ne cu precădere publicațiile cu caracter cultural sau pe cele care consacră consecvent pagini (rubrici) culturii, am estimat numărul periodicelor din anul 2004 ca depășind 50, între care 12 cu profil literar asumat (7 în limba română, 2 în maghiară și câte una în germană, sârbă și slovacă, aceasta din urmă fiind bilingvă). Nu vom uita să precizăm că începând din 1990 a apărut (e drept, doar în trei ediții) singura publicație dedicată culturii rromilor din istoria presei timișorene.
Un alt bun de patrimoniu cultural instituționalizat care individualizează Banatul este teatrul. În acest moment, în cele trei județe care se revendică Banatului istoric din România (Timiș, Caraș-Severin și Arad) numărul teatrelor de stat este de 7, între care 4 funcționează la Timișoara (român, maghiar, german și de marionete). Li se adaugă o Operă Națională și două filarmonici. Iar cele peste 250 de biblioteci publice (municipale, orășenești și comunale), cele peste 30 de muzee de interes național din mediul urban și rural, cele 25 de galerii de artă pot da seama – fie și parțial – de o tendință benefică, stimulatoare pentru actul cultural, care în Banat are o tradiție și o anvergură aparte.
O aceeași amprentă distinctă a Banatului poate fi descifrată și în propensiunea spre formele culturale asociative, unde solidarizările s-au constituit dincolo de frontierele etno-identitare. Cu precădere începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Banat au funcționat sute de spații unde culturile s-au întâlnit și au dialogat. Societățile culturale, ansamblurile muzicale (coruri, fanfare, mici orchestre de muzică simfonică), formațiile teatrale de amatori, cercurile pentru răspândirea cunoștințelor științifice, asociațiile culturale ale diferitelor bresle, cafenelele literare, reuniunile de lectură, cenaclurile, uniunile profesioniste ale creatorilor (scriitori, artiști plastici, arhitecți, muzicieni etc.), iar după 1989 zecile de fundații culturale, toate au avut un efect coeziv, toate au perpetuat un model comportamental. Îi este specific acestuia un set de valori împărtășite colectiv și transmise de la o generație la alta: civilitatea, politețea, interesul respectuos pentru cultura celuilalt. Așa se explică faptul că multe forme culturale de asociere au inițiat și stabilizat dialogul, au solidarizat diferitele comunități etnice în jurul unor proiecte comune19.
Acestei prolificități creative de o factură aparte i se adaugă, la un bilanț provizoriu20, peste 50.000 de volume tipărite în cinci limbi (română, germană, maghiară, sârbă, slovacă) numai în secolul al XX-lea pe teritoriul Banatului. Între acestea, peste 30.000 pot fi recuperate de zona propriu-zis literară: proză, poezie, dramaturgie, memorialistică, eseu etc. Volumele sunt semnate de scriitori pe care istoriile literaturilor naționale respective îi revendică și îi plasează pe diferite trepte ale ierarhiei estetice (de la “clasici”, la, să spunem, minori). Dar în egală măsură, o producție impresionantă cantitativ le aparține diletanților, proveniți nu doar din mediul urban, ci și din cel rural. Fenomenul a devenit deja obiect de studiu, datorită stilului inconfundabil și valorii documentare a sutelor de volume semnate, de pildă, de scriitorii-țărani în limba română21.
Așadar, un bilanț impresionant, care însă copleșește prin cantitate, nu prin ponderea operelor excepționale, inovative. Aceasta e prejudecata pe care intenționăm s-o depășim. Banatul și centrul său, Timișoara, nu au fost doar spații de civilizație avansată, animate de mercantilism și utilitarism și nici doar zone de cultură desfășurată în registrul minoratului și al mediocrității, soluri infertile pentru o creativitate artistică profesionistă de anvergură. Dacă însă se vor recapitula (așa cum vor face studiile din cuprinsul volumului de față) momentele literare de vârf ale perioadei interbelice din Banat, dar mai ales dacă se va recupera onest tot ce datorează cultura din România unor momente de creativitate novatoare (începând din anii ’60 ai secolului XX până astăzi), în cele mai diverse domenii, se va vedea că aportul Timișoarei și al Banatului e departe de a fi modest. Tendințe ale neo-avangardei în artele plastice, arhitectură, muzică, literatură, coregrafie, avanposturi moderne ale cercetării literare, psihologice, antropologice, au transformat Timișoara într-unul din cele mai dinamice și inovative orașe din zonă. Temperata, ordonata și disciplinata provincie, acest vechi Eldorado din sud-estul Europei Centrale, plasat de atâtea ori în istorie la periferie, și-a găsit suficiente resurse pentru a se regenera. Realitate, dar și mit, așezat între frontiere, stârnind imaginația, el continuă să-și exercite forța centripetă. Și să atragă mereu. (să nu uităm că se cumulează volume redactate în limbile română, sârbă, germană, maghiară, slovacă, cehă, ebraică și, în zilele noastre, romani); pe de alta, intră în calcul și neobișnuita extensie ca durată a acestui fenomen în Banat. Modelul raționalist și, să nu uităm, pragmatic, al “luminării” prin educație se întinde în Banat mult în afara epocii Luminilor. O imensă bibliografie îl atestă până azi, chiar dacă factorii de context ideologic s-au modificat. Perpetuarea modelului a fost asigurată în primul rând prin intermediul educației în familie.
* Textul va apărea în traducere franceză în volumul Le Banat : un Eldorado aux confins. Textes réunis par Adriana Babeți, coordination éditoriale Cécile Kovacshazy editat de Centrul Interdisciplinar de Cercetări Central Europene, Hors série, nr. 4 – 2007 de la Universitatea Paris IV Sorbona.↩
1. Un bilanț al acestui vast patrimoniu realizează Nicolae Bocșan în studiul Istoriografia bănățeană între multiculturalism și identitate națională, in „Banatica”, XIV, 2, Reșița, 1996, pp. 265-280. Vezi și studiile lui Valeriu Leu și Vasile Docea din acest volum. ↩
2. v. Mihai Spăriosu, The Wreath of Wild Olive: Play, Liminality, and the Study of Literature, New York, Suny Press, 1997↩
3. v. Cristina Feneșan, Cultura otomană a vilayetului Timișoara (1552-1716), Timișoara, Editura de Vest, 2004, pp. 25-55↩
4. Nicolae Bocșan, Contribuții la istoria iluminismului românesc, Editura Facla, Timișoara, 1986, pp. 8-9↩
5. V. Futuribili, nr. 2, 1994, Gorizia, I.S.I.G.↩
6. Cei aproape 30.000 km2 ai Banatului istoric au fost distribuiți după cum urmează: aprox.19.000 km2 — României, puțin peste 9.000 km2 — Serbiei și aproape 300 km2 — Ungariei. Această proporție se regăsește și azi.↩
7. v. Victor Neumann, Istoria evreilor din Banat. O mărturie a multi- și interculturalității Europei oriental-centrale, București, Editura Atlas-Du Style, 1999; Smaranda Vultur (coord.), Memoria salvată, Evreii din Banat, ieri și azi, Iași, Editura Polirom, 2002↩
8. v. și studiul nostru [Adriana Babeți], Provincia inter confinia. Un Paradis aux confins, le Banat, în Cultures d’Europe Centrale, no. 4, Centre Interdisciplinaire de Recherches Centre-Européenne, Université de Paris-Sorbonne (Paris IV), 2002, pp. 225-240↩
9. Virgil Nemoianu, Cazul etosului central-european, în vol. Europa Centrală. Nevroze, dileme utopii (coord. Adriana Babeți și Cornel Ungureanu), Iași, Polirom, 1997, pp 168-194; inițial studiul a apărut în „Utrecht Publications in General and Comparative Literature Series”, Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins Publishing Co., 1993, vol. 31, cu titlul Learning over Classes:The Case of the Central-European Ethos.↩
10. Prima formă de învățământ (confesional, în limba latină) de pe teritoriul Banatului poate fi plasată în secolul al XI-lea. Ea se leagă de numirea de către regele Ștefan a călugărului benedictin Gerardo ca episcop la Cenad (Morisena, Csanád) la începutul veacului al XI-lea. Tot în mediu monastic apar și primele școli ortodoxe (române și sârbe) în secolul al XIV-lea, după unii istorici.↩
11. Nicolae Bocșan, Contribuții…, pp. 124-125↩
12. Evoluția nivelului de școlarizare elementară indică un procent tot mai scăzut al analfabetismului în oraș: de la 34,12% în 1870 la 16,28 % în 1910, ceea ce plasează Timișoara anului 1900, de pildă, printre primele orașe ale Ungariei în ce privește gradul de instruire al locuitorilor săi (80,71% alfabetizați), depășită fiind doar de Budapesta (87,6%) și Debrețin (81,4%). Iar în perioada interbelică Timișoara își păstrează același standard. Nivelul de instruire școlară în anul 1930 (91,1%), de pildă, o situează între primele trei orașe ca grad de alfabetizare din România, al treilea după Brașov și Sibiu și devansând capitala sau alte prestigioase centre tradiționale de cultură (Iași, Cernăuți, Cluj etc.). (apud. Ioan Munteanu, Rodica Munteanu, Timișoara. Monografie, Timișoara, Editura Mirton, 2002).↩
13. În anul 2000, de pildă, în Timișoara funcționează 47 de școli primare și gimnaziale și 34 de licee (între liceul german “Nikolaus Lenau”, liceul maghiar “Bartok Bela”, liceul sârb “Dositei Obradovici”, liceul francez “Jean Louis Calderon”, liceul englez “William Shakespeare”). Li se adaugă un important centru universitar, cu patru universități de stat, care în anul 2000 însumau 30 de facultăți, cu peste 150 de specializări. Numărul studenților din rețeaua academică de stat depășește cifra de 30.000, iar numărul cadrelor didactice se apropie de 3000.↩
14. v. Nicolae Bocșan, op. cit., cap. Cultură și societate. Cartea și Educație; pan-pedagogism și Victor Țârcovnicu, Istoria învățământului din Banat până la anul 1800, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1978.↩
15. v. Alin Gavreliuc, Mentalitate și societate. Cartografii ale imaginarului identitar din Banatul contemporan, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2003↩
16. v. Victor Neumann, Identități multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea Banatului, Timișoara, Editura Hestia, 1997↩
17. v. Cornel Ungureanu, Mitteleurope periferiilor, Iași, Polirom, 2002.↩
18. apud. Nicolae Ilieșiu, Timișoara. Monografie istorică, Timișoara, 1943.↩
19. Să menționăm doar cât de oportune au fost eforturile unor colective de cercetare de a elabora dicționare sau sinteze ale literaturii produse în Banat în toate cele cinci limbi de redactare (română, germană, sârbă, maghiară, slovacă). Pot fi enumerate în acest sens antologiile și lucrările cu caracter enciclopedic realizate în cadrul Centrului de Studii Central- și Sud-Est Europene “A Treia Europă”, precum și Dicționarul scriitorilor din Banat (coordonare generală Alexandru Ruja, coordonare secvențială Horst Fassel, János Szekernyés, Jiva Milin, Maria Dagmar Anoca, realizat în cadrul catedrei de Literatură română și comparată, Facultatea de Litere, istorie și Teologie, Universitatea de Vest din Timișoara, Editura UVT, 2005).↩
20. realizat de un colectiv de cercetare al Fundației „A Treia Europă” în cadrul proiectului Cultura urbană a memoriei în Europa Centrală, Mitteleuropazentrum, Dresda (2004-2006).↩
21. Scriitori țărani din Banat (antologie realizată de Gabriel Țepelea), Timișoara, Editura Facla, 1975.↩