Studii

Surse memoriale

Home » Studii » Banatul - de la "Mica America" la "Mica Uniune Europeana"   

Banatul – de la „Mica Americă” la „Mica Uniune Europeană”

Radu Pavel Gheo

În 2004, în timp ce la Bruxelles se făceau ultimele pregătiri pentru extinderea Uniunii Europene cu încă zece state, la editura Muzeului Orăşenesc Vršac (Gradski Muzej Vršac) din Vojvodina a apărut volumul Ptice Banata – Die Vögel des Banats, „Păsările Banatului”. Autorii ei sînt Javor Rašajski, fostul director al Muzeului Orăşenesc din Vîrşeţ şi ornitolog amator, dr. Andrei Kiss, ornitolog, şeful secţiei de Ştiinţele Naturii din cadrul Muzeului Banatului din Timişoara, şi dr. Ferenc Kasza, jurist şi ornitolog amator din Szeged. Denumirile păsărilor sînt date în diverse limbi: denumirea ştiinţifică, desigur, în latină, iar denumirile populare în română, sîrbă, maghiară, germană şi engleză.

Poate părea ciudat, dar o discuţie asupra viitorului Europei Unite poate pleca şi de aici – de la păsările Banatului. Sau, mai corect spus, de la păsările bănăţene. Şi de la regiunea istorică numită Banat.

*   *   *

Deşi la ora actuală se pune un accent deosebit pe unificarea culturală (în sens larg) a Europei, pe moştenirea culturală comună şi pe comunitatea de interese politice, ar fi o greşeală să uităm că primele proiecte coerente de structurare a unei comunităţi paneuropene au pornit pe fundamente economice. Într-un eseu publicat în iarna lui 2003-2004 în revista Transit nr. 26 şi preluat recent în ediţia românească a revistei Lettre Internationale[1], istoricul polonez Bronislaw Geremek, fost ministru de Externe al ţării sale, sublinia: „Procesul unificării europene a trebuit să înceapă de la economie, dar viitorul Uniunii depinde azi de reuşita unificării politice... Uniunea Europeană va obţine în continuare progrese numai dacă se depăşesc egoismele naţionale care se manifestă acum în relaţiile dintre state şi dacă se apelează la un sentiment al comunităţii care depăşeşte sentimentul naţional... Egoismele naţionale, aşa cum se manifestă ele în rutina întîlnirilor la vîrf UE şi în negocierile dintre state, sînt o nenorocire pentru Europa”. Tot el îl citează pe filosoful german Robert Spaemann, care afirmă că „Europa viitorului poate deveni o comunitate legală, în care toţi cetăţenii ţărilor de tradiţie europeană vor găsi un acoperiş comun, numai dacă va face posibilă existenţa unor comunităţi care respectă şi protejează valori comune” (subl. n.).

Dar cine este în afara Europei? Unde se termină Europa? Ce este dincolo de Europa? Aici apare acea tensiune inevitabilă între procesul de stabilire a unor valori comune şi egoismele naţionale, dat fiind faptul că stabilirea graniţelor Europei, o Europă văzută ca proiect politic, cultural şi economic comun, ca „federaţie de state naţionale”, presupune exact găsirea unor puncte comune, ce definesc europenitatea tuturor statelor membre, diferenţiindu-le de restul lumii. Iar tensiunea sus-menţionată nu se simte nicăieri mai limpede decît în spaţiul numit generic Mitteleuropa, Europa Centrală, Europa de Est, sau Zwischeneuropa.

Bronislaw Geremek îşi exprimă regretul că în proiectul de Constituţie al Uniunii Europene „nu s-a acordat creştinismului, respectiv moştenirii iudeo-creştine, locul meritat”, considerînd că „soluţia de compromis votată provizoriu este sărăcăcioasă, dacă nu chiar obscură, şi asta e păcat”[2]. Pe de altă parte, într-un interviu, Krzysztof Pomian face distincţia între Europa bizantină şi Europa Centrală, spunînd că „această frontieră religioasă şi culturală desparte popoarele de religie greco-ortodoxă (ruşi, bieloruşi, ucraineni, români, sîrbi, macedoneni, bulgari, greci) de popoarele de religie catolică şi protestantă. Istoria comună («europeană») a fiecăruia din aceste două grupuri de popoare îşi are propria cronologie...”[3] ­În general, înainte de extinderea Uniunii Europene spre Est în 2004, fiecare din fostele ţări comuniste îşi argumenta în fel şi chip apartenenţa la marea familie europeană, mai întîi prin incluziune, subliniindu-şi apartenenţa la valorile europene promovate de ţările Europei Occidentale, iar în al doilea rînd prin excluziune, delimitîndu-se de valorile aşa-zis „neeuropene” ale ţărilor mai estice sau mai sudice.

Adevărul este că valorile comune ale Uniunii Europene sînt extrem de volatile, cu toate că „nucleul tare” format de Europa Occidentală a constituit – în lipsa altui model mai coerent şi graţie rolului jucat în constituirea UE – un fel de far călăuzitor pentru ţările candidate. În primul rînd, multe dintre valorile politice de tip democratic promovate de Uniunea Europeană nu sînt neapărat specifice Europei, modelul american fiind poate chiar mai european decît cele din Europa unită. În al doilea rînd, destule dintre valorile specifice ţărilor candidate sau, în general, ţărilor ce aparţin geografic şi istoric Europei nu se regăsesc printre cele ale Europei Occidentale. De exemplu, absenţa Elveţiei dintre ţările Uniunii Europene nu poate însemna în nici un caz nonapartenenţa sa la cultura europeană. Nici religia creştină, nici moştenirea comună cultural-artistică – care şi cît de comună? –, nici istoria, marcată de alianţe şi conflicte din cele mai diverse, nu pot crea sentimentul de comunitate fără a-l implica şi pe cel de excluziune. Numai în cazul creştinismului sau al presupusei frontiere între Occidentul catolic şi protestant şi Estul ortodox – ca să luăm un exemplu sensibil –, e suficient numărul tot mai ridicat de cetăţeni europeni de religie musulmană sau fără apartenenţă religioasă declarată, probabila aderare la Uniunea Europeană a Turciei, ţară cu populaţie preponderent musulmană, precum şi a unor ţări creştine de confesiune majoritar ortodoxă. Dacă mai amintim şi credincioşii de confesiune greco-catolică din România, concentraţi în Transilvania şi Banat, vedem cît de încurcate pot deveni lucrurile. Astfel, o cale de mijloc va fi nu doar greu de găsit, ci şi greu de acomodat cu pretenţiile fiecărei naţiuni membre a acestei federaţii. 

Convingerea mea onestă este că la ora actuală nu putem vorbi de valori specifice Europei unite şi doar ei. De altfel, dacă am forţa definirea lor, stabilind astfel un set de valori – şi, implicit, al unei „conduite” europene –, am forţa artificial evoluţia logică a lucrurilor. Valorile se creează în timp, în interiorul unui cadru clar definit, iar la ora actuală nu cred că se poate vorbi despre aşa ceva. O afirmă şi un profesor universitar şi eseist sloven, Aleš Debeljak: „...«europenismul» nu este nimic altceva decît o «tradiţie inventată» (Eric Hobsbawn), avînd slabe speranţe ca agenda sa vastă şi cuprinzătoare să fie pe placul majorităţii indivizilor şi popoarelor din Europa. Pînă acum, din păcate, s-au făcut extrem de puţine eforturi pentru construirea unei [...] istorii comune”[4]. E-adevărat: deocamdată Uniunea Europeană este un organism politic suprastatal extrem de promiţător, dar încă neînchegat cultural. Iar aici revenim la latura economică, menţionată ca prim obiectiv al organizaţiei suprastatale numite Uniunea Europeană. La nivel individual, libertatea şi securitatea asigurate în comun pe teritoriul UE, siguranţa economică şi libera circulaţie a cetăţenilor vor permite apariţia acelui gen de interculturalitate ce a caracterizat  epoca Renaşterii europene. Abia în acel moment, o dată cu apariţia unei conştiinţe europene, vor apărea, ca o consecinţă naturală, şi valorile comune europene – adică valori create în comun, prin colaborare şi cooperare liber-consimţită a cetăţenilor europeni, indiferent de naţionalitate şi de graniţe.

Procesul respectiv a şi început – ba chiar a existat dintotdeauna, fără să aibă însă amploare continentală –, doar că el nu poate fi stimulat programatic şi este dependent de bunăstarea economică. În absenţa acesteia, ca în orice perioadă de constrîngere economică, la nivelul populaţiei va creşte tensiunea şi se vor accentua puseurile naţionaliste – lucru vizibil în multe ţări europene, ca reacţie la valurile de muncitori imigranţi. Cazul ascensiunii lui Le Pen în Franţa, pe fondul unui discurs naţionalist centrat exact împotriva forţei de muncă venită din afara graniţelor, este unul relevant.

Stabilitatea economică, asigurarea libertăţii tuturor cetăţenilor şi mai ales toleranţa culturală (etnică, socială religioasă etc.) reprezintă primele trei condiţii fundamentale pentru viabilitatea Uniunii Europene. Abia de aici încolo putem vorbi de crearea unor valori comune. Poate sună cinic sau pragmatic, dar la ora actuală par a fi sînt singurele criterii ce pot menţine unitatea UE şi, ca o consecinţă logică, singurele care creează condiţiile necesare apariţiei unei case europene comune. Ca un contraexemplu posibil, aş aminti aici cazul destrămării sîngeroase a Iugoslaviei, declanşate într-o perioadă în care dispariţia făuritorului federaţiei, Iosip Briz Tito, a fost urmată de o criză economică tot mai accentuată, de o degradare a structurilor de conducere politică şi de o sporire a tensiunilor naţionaliste. Rămîne ca istoricii să stabilească diversele raporturi cauzale care au dus la escaladarea naţionalismului şi a violenţelor interetnice, dar n-aş elimina influenţa factorului economic asupra declanşării sau cel puţin a grăbirii crizei iugoslave.

Aşadar, Europa unită trebuie să fie mai întîi puternică economic, bazată pe un sistem democratic şi pe respectarea drepturilor omului pentru a putea acţiona consecvent în plan politic şi să-ţi creeze un set de valori culturale comune. Pare banal, fiindcă astfel de fraze auzim în fiecare zi, din gura fiecărui politician, dar punerea în practică a unor măsuri eficiente este extrem de problematică. Procesul s-ar putea să ceară mult timp şi să impună măsuri restrictive la nivelul fiecărei naţiuni, chiar nepopulare, dar – pe de altă parte – ar fi păcat ca un proiect atît de generos să se poticnească. Conflictele interetnice şi exploziile de teorism fundamentalist sînt o realitate suficient de concretă ca să putem lua lucrurile prea uşor.

*   *   *

Să coborîm puţin cu picioarele pe Pămînt şi să ne punem întrebarea dacă un asemenea proiect are într-adevăr şanse de reuşită pe termen lung sau este o altă utopie riscantă, cu rezultat incert. Şi ce poate fi mai simplu decît să căutăm un model existent, apropiat de idealurile Uniunii Europene, şi să-i urmărim devenirea istorică? Eu aş propune chiar trei. Pe unul l-am amintit mai sus şi e mai degrabă un contramodel – cel al fostei Republici Socialiste Federative Iugoslavia, o federaţie ce includea la o scară redusă diversitatea de populaţie ce poate fi întîlnită în Europa: creştini romano-catolici, creştini ortodocşi şi musulmani, popoare şi etnii mai mult sau mai puţin diferite, despărţite sau aliate în diferite momente ale istoriei, un proiect cu puternică încărcătură ideologică şi un final dezastruos. Al doilea este cel al Statelor Unite ale Americii – naţiunea formată din zeci de etnii, religii şi state, model de democraţie şi toleranţă, ţară cu o prosperitate economică demnă de invidiat şi care şi-a creat în timp un set de valori comune şi a construit chiar o naţiune – naţiunea americană.

Un al treilea model este unul la o scară şi mai redusă geografic, dar mai apropiat nouă şi căruia o să-i acordăm atenţie aici. El reprezintă o alternativă viabilă la identitatea de tip etnic sau naţional şi – studiat cum se cuvine – ar uşura dezvoltarea unei identităţi europene tolerante, centrate pe spiritul comunitar şi mai degrabă pe asimilarea diferenţei, nu prin demonizarea ei. E vorba de modelul regional şi, mai exact, de modelul unei regiuni central-europene: Banatul.

Banatul reprezintă, în felul lui, un model de convieţuire europeană la scară redusă, un model creat şi consolidat în timp, pornind de la un gen de experiment social iluminist al curţii habsburgice de la Viena. Ca să conturez aici o imagine concisă şi coerentă, o să prezint pe scurt cîteva date preluate dintr-un studiu publicat în Franţa de prof. dr. Adriana Babeţi[5]. Banatul istoric, care astăzi se întinde pe teritoriul a trei ţări (aprox. 20.000 km­² în România, cam 10.000 km­² în Iugoslavia şi vreo 300 km­²  în Ungaria), a fost cucerit de la turci de către armata imperială austriacă în 1716. Din acel moment, administraţia austro-ungară a preluat Banatul, care „a devenit o provincie cu statut special..., una a Imperiului Habsburgic, domeniu al Coroanei şi Camerei imperiale”, devenind – după cum scrie A. Babeţi – „laborator de experimentare a unei politici de colonizare eficientă, raţională, de exersare a tehnologiilor moderne în spaţii urbane şi rurale”[6]. Rezultatele şi mai ales menţinerea lor pot surprinde şi astăzi. Aleš Debeljak afirmă următoarele: „Plămădirea unei noi identităţi europene ca o complexă şi hibridă «tradiţie inventată» atrage după sine, în mod inevitabil, recunoaşterea identităţilor multiple, ce ar putea sta la baza «europenismului»”[7]. Acest fapt s-a realizat, cumva avant la lettre, în Banat, provincie unică în sud-estul Europei. Graţie siguranţei, bunăstării relativ ridicate prin comparaţie cu alte zone ale României şi mai ales prin coabitarea paşnică a nenumărate etnii şi confesiuni religioase, imaginarul mental local a găsit pentru spaţiul acesta o denumire reprezentativă şi semnificativă – „Mica Americă”.

Detaliile despre politica de colonizare şi integrare a populaţiilor alogene în cadrul Banatului, desfăşurate conform unui program de tip iluminist, sînt prea numeroase pentru a fi înşirate aici[8]. Cîteva idei importante ar putea oferi totuşi o imagine asupra acestui spaţiu, unic în sud-estul Europei – conform opiniei unor sociologi şi istorici. În primul rînd – ca să revenim la cele afirmate anterior despre bazele Uniunii Europene –, scopul esenţial al nenumăratelor reforme experimentate în zonă a fost unul economic. Au fost aduşi colonişti din cele mai variate zone ale imperiului (germani – numiţi aici saşi, pemi etc., în funcţie de zona de provenienţă, apoi alsacieni, lotharingieni, cehi, slovaci, spanioli etc.), s-a încurajat stabilirea populaţiei de cele mai diverse origini alături de o majoritate română şi sîrbă, ceea ce a permis un aflux de maghiari din Ardeal (zonă cu administraţie şi sistem de organizare diferite), de italieni, evrei sau români din Muntenia. Tuturor etniilor existente aici le-a fost acordat – în timp – un statut egal, dreptul la educaţie şi la ascensiune socială pe baze meritocratice, iar situaţia economică a populaţiei s-a îmbunătăţit progresiv, atît în zonele rurale, cît şi în cele urbane, atît în comunităţile româneşti, sîrbe, cît şi în cele germane, maghiare, croate etc. Dar, repet, scopul iniţial a fost unul economic, nedeosebindu-se de scopul iniţial al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.

Merită să aruncăm însă o privire asupra efectelor în plan social şi cultural determinate de o colonizare şi o modernizare controlată asupra unei regiuni. Evident că la început au existat unele fricţiuni între populaţiile existente în zonă şi grupurile de colonişti, dar pe la începutul secolului al XVIII-lea ele au dispărut, mai ales fiindcă, după cum afirmă istoricul Valeriu Leu, „Colonizarea în Banat nu a fost guvernată de practicile medievale, aşa cum s-a întîmplat cu secole înainte în Transilvania, ea s-a produs în Epoca Luminilor, care stă sub semnul cosmopolitismului... Colonizarea avea şi o geografie proprie, stelată, care forţa la contacte. Indiferent de etnie, locuitorii «ţării» erau obligaţi, vrînd-nevrînd, să meargă la oraş sau la tîrg trecînd prin comunităţile celorlalţi”[9]. S-ar putea spune că politica imperiului a fost să-i oblige pe oameni ca, sub umbrela autorităţii directe a curţii de la Viena, să colaboreze, să comunice, să devină cît mai interdependenţi. O politică tolerantă şi în privinţa apartenenţei religioase, care nu a impus convertirile şi a dat drepturi egale cetăţenilor de religie ortodoxă, un program de alfabetizare în mai toate limbile zonei şi implantarea unui etos al muncii au fost alte cauze care ar putea determina crearea a ceea ce o mulţime de istorici ai zonei au numit, de-a lungul ultimelor trei secole, „Terra Nova, Mundus Novus, Pămîntul făgăduinţei, Eldorado din pustă, Edenul tîrziu, Minunata grădină, Arcadia, Tărîmul fericiţilor, Raiul pe pămînt”[10]. Şi, desigur, „Mica Americă”.

Rezultatul cel mai surprinzător şi cel care merită subliniat în cadrul unei discuţii despre identitatea europeană este exact crearea unei identităţi distincte şi specifice, supranaţionale şi supraconfesionale, de tip intercultural, ale cărei valori – promovate făţiş de locuitori – sînt toleranţa, plurilingvismul, respingerea extremismului şi o marcare accentuată a identităţii, un gest autoreflexiv de întărire a apartenenţei la o comunitate specifică supranaţională. Identitatea individului este formată din nenumărate straturi – lucru arhicunoscut, de altfel. Există întotdeauna şi o identitate tare, cea care îl defineşte pe individ în plan social, în cadrul comunităţii sale etnice, naţionale, confesionale. Interesant este faptul că în Banat această identitate „tare” este cea de bănăţean. Nu cea de român, maghiar, sîrb, evreu sau german, nici cea de romano-catolic sau ortodox, fiindcă toate acestea sînt în general subordonate identităţii locale.

Relevantă în context este şi definirea prin opoziţie. Pentru cineva familiarizat cu zona, va fi uşor de remarcat că etnia (sau naţiunea) face parte din identitatea „slabă”: un român din Moldova sau Muntenia va fi aici „străin” pentru românul bănăţean, în timp ce un etnic maghiar sau sîrb născut în Banat va fi socotit automat de-al locului. Pentru un maghiar bănăţean, maghiarii din Ardeal sînt „maghiarii lor”, în timp ce românii, sîrbii sau germanii bănăţeni sînt „de-ai noştri”. Însă – un alt fapt interesant – identitatea civică, de cetăţeni ai unui stat, adică de români, este în general asumată de toţi locuitorii zonei, fiind un dat – aşa cum era cea austriacă sau maghiară cu secole în urmă. Doar că ea se subordonează identităţii locale, afirmate extrem de puternic, ba chiar exacerbate, şi transgresînd frontierele actuale. Maghiarul din Banat este în primul rînd bănăţean, românul din Vojvodina sîrbească este bănăţean din Iugoslavia, şvabul – tot bănăţean – simte mai acut diferenţa dintre el şi cetăţeanul german decît pe cea dintre el şi sîrbul bănăţean. O glumă de-a locului spune că şi un cîine bănăţean este mai întîi bănăţean şi apoi cîine.

Printre rezultatele acestei coabitări de secole a aproximativ douăzeci de etnii şi grupuri etnice, aparţinînd a peste zece confesiuni, se remarcă, aşadar, sus-amintitul plurilingvism – bănăţenii valorizînd extrem de pozitiv cunoaşterea a cel puţin două din cele patru limbi tradiţionale ale zonei (româna, maghiara, germana şi sîrba), căsătoriile mixte şi interconfesionale, spiritul ecumenic şi tolerant, precum şi afirmarea unei identităţi specifice, transnaţionale şi transconfesionale. Dr. Victor Neumann afirmă că „Populaţia locală şi-a asumat identitatea multiplă, care este, în realitate, identitatea sa fundamentală”[11], precizînd şi el că „nu atît autoritatea imperială, cît mai cu seamă contactele interumane au jucat un rol extraordinar în crearea unui spaţiu al toleranţei şi interculturalităţii”[12]. Şi, la urma urmei, nu asta dorim de la cetăţeanul european?

Este adevărat că o inerentă doză de pragmatism, impusă de relaţiile multiple stabilite între populaţiile din zonă, a contribuit şi ea la constituirea unei identităţi tari bănăţene, identitate care evită factorii creatori de conflict şi încurajează şi mai mult coabitarea iniţial acceptată şi apoi asumată. Profesorul universitar Virgil Nemoianu, emigrat în Statele Unite, o afirmă limpede: „Nu sînt român decît pe jumătate, căci, în vreme ce ambii bunici sînt români curaţi, şi integrali [...], bunicile amîndouă au altă descendenţă etnică; una sîrbească, cealaltă germană cu sînge italian... Aşa se explică de ce, din dorinţă de exactitate, ca şi din aderenţă sentimentală, am preferat adesea să mă prezint drept «bănăţean», iar nu drept «român», astfel subliniind şi o anumită opţiune central-europeană”[13].

O valoare fundamentală umană, care decurge implicit din caracteristicile multiculturale ale zonei, este cea a toleranţei etnice şi religioase. Zona a fost lipsită de conflicte interetnice sau confesionale relevante, lucru explicabil, date fiind condiţiile existente deja aici: numărul mare de familii mixte, coabitarea de mai bine de două secole a numeroaselor grupuri etnice şi confesiuni religioase şi – ca o consecinţă – constituirea unei identităţi locale inclusive, ce asimilează toţi locuitorii zonei şi lasă pe un plan secundar diferenţele exacerbate în alte zone ale Europei. Această realitate a fost verificată inclusiv pe teritoriul Banatului alipit după 1918 la Iugoslavia, iar verificarea s-a făcut în condiţii extreme. În deceniul al nouălea al secolului trecut, în timp ce Iugoslavia era sfîşiată de conflicte etnice şi religioase în Bosnia, Croaţia, Kosovo, un studiu desfăşurat asupra spaţiului multietnic al Vojvodinei – spaţiu ce include şi Banatul sîrbesc – relevă un grad de toleranţă etnică şi religioasă extrem de ridicat, în contradicţie flagrantă cu restul Iugoslaviei[14]. De altfel, în tot vîrtejul revendicărilor de ordin teritorial, pe baze istorice, etnice sau confesionale de pe teritoriul fostei Iugoslavii, Vojvodina a rămas cea mai liniştită zonă a fostei Iugoslavii. Aici potenţialul de conflict s-a păstrat la un nivel extrem de redus (probabil asemănător cu cel din Banatul românesc), iar gradul de toleranţă faţă de străini era extrem de ridicat. În 1994, conform unui sondaj făcut de un institut sociologic din Gorizia, majoritatea locuitorilor din Vojvodina erau convinşi că regiunea lor ar putea oferi Europei „un model de coexistenţă paşnică a diverselor grupuri etnice”[15].

*   *   *

În contextul acesta, volumul despre care pomeneam la început, cel despre păsările Banatului – sau, mai bine zis, despre păsările bănăţene – nu reprezintă decît o ilustrare a modelului intercultural schiţat aici. Mai mult, după cum se poate remarca, fiecare din autori aparţine unei zone a Banatului istoric incluse azi în altă ţară (România, Ungaria şi Iugoslavia), sugerînd o reafirmare a legăturilor istorice între locuitorii zonei, dincolo de graniţele naţionale şi de cele etnice.

Pentru a ilustra concret ideile menţionate anterior, am preluat cîteva fragmente dintr-o serie de interviuri realizate de cercetătorii Grupului de Antropologie Culturală – Istorie Orală din cadrul fundaţiei „A Treia Europă” (grup coordonat de prof. dr. Smaranda Vultur). Ele ilustrează felul în care judecă oamenii diverse aspecte ale coabitării.

Edith Cobilanschi (născută Guipe – de origine franceză, cu strămoşii veniţi din Lotharingia) afirmă: „Eu nu pot să înţeleg astăzi cînd aud că ăsta e cutare, ăsta e cutare... Uitaţi-vă şi acum în grupul meu de prietene, păi aicea sînt românce, sînt unguroaice, sînt din nemţii care au mai rămas... cînd îmi serbez ziua, este ca Turnul Babilonului”[16]. Karl Singer, preşedintele Forumului Democrat al Germanilor din Banat, spune şi el: „Orice german vorbeşte perfect, în Banat, şi româna...Nu este o pierdere, nu este o cedare, ceva. Este un patriotism superior. Eu aş fi un bun reprezentant al Banatului, că dacă eu aş pleca... să plec în lume, să pot vorbi cu francezul franţuzeşte, cu englezul englezeşte [...] că eu, bănăţean, pot orice”[17]. Aici ar merita subliniat şi orgoliul cu care intervievatul îşi afirmă identitatea de tip regional.

În privinţa raporturilor dintre religii, Sebastian Kräuter, fost episcop romano-catolic al diocezei Banatului, spune: „Avem relaţii ecumenice, deci bune; mai ales Mitropolitul... e un om foarte simpatic. Şi el e înflăcărat pentru ideea aceasta de ecumenism... În fiecare an, de cîteva ori ne întîlnim, la Paşti, la Crăciun, cînd e o sărbătoare mai mare sau un eveniment. Dar şi cu sîrbu’, cu Marcovici, şi cu evreul, cu Neumann, înainte cu Tökes, care a fost la reformaţi, acum cu Bányai, avem relaţii bune. Ne întîlnim cînd ei au sărbătoare, de exemplu, cînd reformaţii au, la sfîrşitul lunii octombrie”[18].

Gheorghe Reizs îşi aminteşte următoarele: „...bunicul meu Pollack din Regat, tatăl meu din Ungaria, aici, în familia ei – Mizrahi evreu, bunicile una şvăboaică, alta slovacă... Nora mea este româncă ortodoxă...” (p. 345) „Willer cu Mizrahi Iosif aveau o formaţie camerală... Willer era german, sau hai să zicem alsacian de origine [Vilier], apoi Wijnovschi era german, Arató era ungur, Mizrahi era evreu şi aşa mai departe. Ei cîntau o dată la biserica catolică, o dată la biserica reformată, o dată la sinagoga evreiască...” (p. 350)[19].

 În fine, ca o concluzie, iată opinia lui Dan Alexandru Lazarovici, care îşi marchează identitatea locală prin opoziţie cu spaţiile exterioare Banatului; „Pentru prima oară am fost făcut «jidan» de-un coleg oltean... Eu am o teorie pe chestia asta: că Banatul e o mică Americă şi că o asemenea înţelegere cum există aicea este foarte greu de găsit pe altundeva...”[20]

Dar astfel de declaraţii şi afirmaţii ce definesc şi întăresc identitatea regională, inclusiv valorile ei supranaţionale şi supra- sau interconfesionale, se pot găsi cu sutele. Orgoliul de a fi bănăţean este afirmat în nenumărate feluri. Muzica populară românească a zonei, de exemplu, este una dintre cele mai „ideologizate” în privinţa patriotismului local din cîte am întîlnit pe teritoriul României. Numeroase cîntece autoreflexive laudă mîndria de a fi bănăţean sau „bănăţană”, de a avea „nume bănăţan” şi de a locui în mîndra ţară a Banatului, constituind un model de întărire a identităţii şi de reafirmare a ei, împreună cu atributele-i specifice. Deşi uneori fenomenul pare uneori uşor caraghios prin exagerare, e greu să nu-i observi eficienţa subliminală. Nu este lipsit de interes nici să amintim o observaţie a lui Gheorghe Jurma: „Dacă cele dintîi şi mai importante publicaţii periodice româneşti din Banat aveau... denumiri ca Luminătorul, Dreptatea, Drapelul, Renaşterea..., subordonate evident sau mascat scopurilor naţionaliste ale perioadei, în epoca interbelică ele vor abuza de determinări provinciale: Banatul, Banatul literar, Analele Banatului, Ţărănismul bănăţean, Primăvara Banatului, Vatra Banatului, Curierul bănăţean...”[21] (De altfel, şi acest studiu, cu toată onestitatea sa impusă, e – într-o oarecare măsură – şi un exemplu de reafirmare a mărcii identitare locale.)

Cîteva detalii disparate, asemeni cioburilor unei oglinzi, ar putea întregi întrucîtva imaginea despre care vorbeam: a unei zone multietnice şi multiconfesionale unice, cu un specific declarat făţiş şi repetat, cu o identitate proprie, multiplă şi construită cultural în timp, dar apărută din raţiuni economice şi politice. În plan politic, în toamna anului 2004, la alegerile generale din România, organizaţia timişeană a UDMR, formaţiune politică organizată pe baze etnice de către maghiari, a refuzat să se conformeze directivei organizaţiei centrale a UDMR, aceea de a vota cu partidul aflat la guvernare, afirmîndu-şi disidenţa de pe poziţii „localiste”. În plan religios, ar fi păcat să nu pomenesc de faptul că „Banatul este singura regiune din România unde – după 1989 – cultului greco-catolic i-au fost înapoiate fără controverse bisericile (confiscate în anul 1948 printr-o măsură abuzivă a regimului...)”[22]. Tot aici merită amintite şi slujbele ecumenice organizate în Timişoara începînd cu anii ’90 şi cu participarea tuturor cultelor creştine din oraş şi a rabinului Timişoarei. Existenţa neîntreruptă a învăţămîntului în limbile populaţiilor Banatului (cum ar fi, de exemplu, liceele maghiar, german şi sîrb din Timişoara) şi a publicaţiilor în aceleaşi limbi, precum şi a Teatrului Maghiar şi German, nu trebuie trecute nici ele cu vederea.

Ca să închei tot cu o apariţie editorială, nu mult diferită de Ptice Banata, o să amintesc un volum publicat de un poet timişorean, care reflectă exact spiritul despre care vorbeam. Nu punem în discuţie aici calitatea literară a cărţii, ci reflectarea unei mentalităţi specifice, perpetuate sub diverse forme de cîteva secole. E vorba de volumul lui Franz Marton / Francisc Marton / Márton Ferenc, intitulat Din iubire, dor de pace / Friedenssehnsucht der Liebe / Szeretetböl Békevágy. Autorul a dorit să-l publice concomitent în română, germană şi maghiară, lucru care nu e decît o altă ilustrare a spiritului locului – sau localist – despre care vorbeam.

Vorbim de o Europă unită, o Europă a naţiunilor, a toleranţei şi a unui spaţiu comun, al diversităţii şi comuniunii. Sînt destule argumente teoretice în favoarea viabilităţii unui astfel de proiect. De aceea mi se pare demn de interes un astfel de model concret şi funcţional precum cel realizat în arealul restrîns al Banatului, o zonă care practic şi-a construit în timp o identitate multiculturală, reuşind s-o păstreze chiar şi în anii propagandei naţionalismului comunist. Victor Neumann afirmă că „...un model istoric ca acela din Banat oferă avantajul de a crea o legătură între diferitele obiective multiculturale, interculturale şi antirasiste”[23]. Modelul la scară mică, regională, prezentat mai sus poate constitui o contrapondere la modelul statului naţional, prin marcarea unei identităţi locale „tari”, una mai puternică decît identitatea civică, dar nu opusă acesteia din urmă. Existenţa unei astfel de identităţi, mai ales – dar nu neapărat – transfrontaliere ar uşura şi acceptarea unei identităţi supranaţionale. Iar de aici calea spre crearea unui fond comun de valori identitare este larg deschisă.