Dana Chetrinescu Percec

Euroregiunea, şpaisul şi bănăţenii

            Bănăţeanul este cetăţeanul care locuieşte în zona de vest a ţării, aproape de graniţa cu Ungaria şi Serbia. Bănăţeanul este cel care îşi salută vecinul de peste gardul din stânga cu Jó napot şi pe vecinul de peste gardul din dreapta cu Guten Tag. Bănăţeanul pune mai multe feluri de bucate pe masă ca să se vadă că are de unde – chiar şi cel mai umil ţăran din Banat este un burghez veritabil în adâncul sufletului, prin educaţia primită de la bunici şi străbunici sau prin pilda vecinilor. Bănăţeanul face mai puţini copii – ca să nu se împartă averea: semn nu de zgârcenie, ci de cumpătare, îmi explica bunicul când eram mică subtila diferenţă (bunicul şi tatăl lui aveau în sat porecla „Jghere” – de la zgârie-brânză, înţeleg – semn că distincţia dintre cele două trăsături de caracter era foarte importantă şi intens dezbătută în familie).
            Bănăţeanul nu este francez, dar se pricepe la delicatese culinare şi „paşteturi”, are şpais şi face Strudel şi câte un Leberwurst înainte de Crăciun. Cât despre desert, el nu este autentic cu una-două prăjituri amărâte şi nu se poate desăvârşi decât cu torta – de gen feminin, fiindcă aşa e în nemţeşte. Orice bănăţean care se respectă are cel puţin o piesă de mobilier Alt Deutsch sau Biedermeier, de preferinţă un credenţ, adică dulap cu sau fără vitrină, „macăr” şi doar ca să-şi pună cloţa înăuntru, cum a făcut, într-un gest rămas legendar în familia mea, o mătuşă cu simţul umorului, dar fără simţ estetic.
            Bănăţeanul avea antenă pentru televiziunea iugoslavă şi maghiară înainte de 89.
            Bănăţeanului i se pare firesc să audă pe stradă vorbă sârbească, nemţească sau ungurească şi nu întoarce capul după trecătorul care i se adresează tovarăşului de drum într-una din aceste limbi. La fel de firesc i se pare ca, într-un cvartal nu prea mare dintr-unul din oraşele sale, să vadă acoperişul unei biserici ortodoxe, al unui dom catolic, al unei capele luterane şi al unei sinagogi. Bănăţeanul ortodox, luând exemplul vecinului catolic, a construit în satele sale bisericuţe zvelte, zugrăvite în culori calde, miniaturi baroce, cu o singură clopotniţă graţioasă, ca acelea care împodobesc toată pusta de la marginile răsăritene ale fostului imperiu austro-ungar.
            Bănăţeanul este cel care are un număr minim obligatoriu de strămoşi în familia cărora să se fi vorbit cel puţin două limbi – oricare – ale spaţiului central-european. Şi eu sunt bănăţeancă. În ascendenţa mea, o străbunică îşi auzea părinţii numărând în limba maternă – slovacă a tatălui şi sârbă a mamei. Românul cu care s-a căsătorit se adresa socrului într-o limbă neutră – germana pe care o acceptau toţi ca limbă de cultură sau maghiara în care se specializaseră prin şcoli. Acelaşi român făcuse şcoală ungurească şi număra până la zece în româneşte, dar de la unsprezece încolo în ungureşte. Şi socotelile le făcea tot în ungureşte. Un alt străbunic român făcuse şi el şcoala la Szeged – „Seghedin” cum îi spun şi acum bătrânii mei – şi îl văd mândru într-o fotografie, în uniforma lui de Grenzer, sau „grenţăr”, de bună seamă – un statut privilegiat al bănăţenilor ca paznici ai graniţelor imperiului Mariei Terezia.
            O bunică se juca pe stradă cu o mulţime de copii de-o seamă cu ea şi învăţa să le vorbească idiomul sau să cânte împreună cu ei: cu Lule (Aleksander) şi Dragi (Dragan), cu Miri (Miriam) şi o ţigăncuşă mai emancipată pe care o chema (splendidă cacofonie – rromă dar nu neapărat) Şotca Călina, cumpăra bomboane de la negustorul evreu Scheinberger, se întâlnea, acasă la bunica ei, cu verişorul favorit din Banatul sârbesc, Branko, şi încă se mai întâlneşte cu prietenele din copilărie ale căror tată era originar de pe acum dispăruta insulă Ada-Kaleh, surorile Mustafa. Un străbunic, deşi român şi preot ortodox, a primit, din partea autorităţilor imperiale în timpul primului război mondial, pentru devotamentul cu care şi-a îndeplinit, pentru soldaţi de toate etniile, datoria de preot militar, dreptul de a folosi particula de înaintea numelui de familie. Oare or mai fi existând, prin vreo arhivă prăfuită sau prin vreun muzeaş vienez, decizia, parafele şi semnăturile înflorite care atestau acest drept al familiei?
            Bănăţeanul se mândreşte că a avut intuiţia cosmopolitismului şi a euroregiunilor. Bănăţeanul afirmă că trăieşte într-un spirit tolerant, un locus privilegiat unde alteritatea (etnică şi religioasă în primul rând, dar şi socio-politică) nu mai este demonizată. Bănăţeanul, aşa cum îi place lui să se vadă, este bine ancorat într-o civilizaţie materială pe care – de la şpais la tramvaiul electric şi iluminatul stradal în premieră europeană – este educat s-o respecte.
            Imagologia ne vorbeşte despre stereotipuri culturale. Şi ce s-a spus până acum ar putea, fără prea mare dificultate, să fie inclus în sfera clişeelor de acest gen, a pattern-urilor cognitive dar şi afective prin care membrii unei comunităţi îşi construiesc şi îşi propagă imaginea şi prin care se raportează la propria identitate ca un complex de date ale specificităţii care se intersectează în mai multe puncte. Ca oricare alt membru al oricărui alt grup, bănăţeanul este în acelaşi timp victima şi eroul unei mulţimi de stereotipuri mai mult sau mai puţin măgulitoare. Aici, asemeni lui Petru Nemoianu în Scrisori şi schiţe bănăţene în 1943[1], care încerca să demonstreze că mâţul neamţului e mai curat şi mai gras decât mâţul românului, am putea şi noi acum să profităm de clişee sau să ne supunem lor şi să scriem că probabil şi mâţul bănăţeanului trebuie să fie mai curat şi mai gras decât mâţul moldoveanului sau al olteanului. Dar nu o vom face pentru că poţi să vorbeşti despre tine şi fără să creezi raporturi antitetice, fără să supralicitezi tensiunea contrastelor construite artificial.
            Bănăţeanul vorbeşte despre sine amintindu-şi şi mândrindu-se. Bănăţeanul ştie să vorbească despre sine, şi dacă vorba nu este suficient de convingătoare, te va chema la el acasă ca să te convingi şi singur.