Banat

Surse memoriale

Home » Banat » Generalitati » Banatul Imperial   

            Există în Europa Centrală regiuni care fără să fi ajuns să fie şi construcţii politice de tip etatist, „amestecate” din punct de vedere etnic, lingvistic şi confesional au dezvoltat totuşi o individualitate generatoare de identitate extrem de puternică: Banatul, Bucovina, Galiţia, Silezia. Dispunerea acestor provincii   semnalează de fapt un „limes” destul de sinuos stabilit pe una din cele mai vechi falii continentale, la rândul său participantă la configurarea unor prime identităţi colective europene, un limes care poate fi extins atât spre ţărmul sudic, prin Macedonia, cât şi spre cel nordic prin „Ţările Baltice”. Linia aceasta nu separa neamuri şi limbi ci Răsăritul de Apus[1]. Ca orice frontieră, limesul nu este doar loc de separaţie ci şi de contact cu toate consecinţele ce decurg dintr-o astfel de situaţie, unele tragice altele, dimpotrivă, benefice dar mai intense decât în mod obişnuit. În cazul entităţilor menţionate mai sus, se constată, istoriografic şi sociologic, o excepţională forţă de asimilare, performanţa unor sinteze de civilizaţie de negăsit sau greu de găsit în alte părţi.
            Banatul, dacă ar fi să-i căutăm un simbol mitic, ar putea fi o „Ţară dintre râuri”, o Mesopotamie europeană datorată duratelor lungi ale istoriei dar cu deosebire celei moderne, secolului al XVIII-lea mai ales, când s-a produs o redimensionare a continentului, o basculare spre Est. Nu facem, astfel, decât să mai adăugăm una colecţiei de denumiri „care idealizează”[2] confirmând însă şi astfel o istorie specială. „Locul” este mărginit de ţărmuri pe trei dintre laturile patrulaterului său: la nord – Mureşul, la vest – Tisa, la sud - Dunărea iar la est munţii care separă de Transilvania şi Oltenia. Se întinde pe 28.526 de km, un spaţiu comparabil cu Belgia. La nord şi vest o câmpie mănoasă, la sud şi est munţi accidentaţi, brăzdaţi de defilee, împăduriţi, bogaţi în minereuri complexe care vor genera de timpuriu o industrie cândva redutabilă astăzi în criză: minerit, metalurgie, construcţii de maşini. Două treimi aparţin României, treimea vestică Serbiei şi un mic colţ din jurul oraşului Szeged, Ungariei.
            Banatul este subiectul a cel puţin patru istoriografii: română, germană, sârbă şi maghiară care nu o dată au renunţat la calmul academic în favoarea tonului polemic[3]. Multă vreme au evoluat paralel şi reactiv în sensul „provocării” celeilalte. Fiecare a generat clişee la care n-au renunţat nici astăzi pe deplin. Lucrurile se explică istoric fiindcă aici, în Europa Centrală dominată de conceptul herderian al naţiunii, solidarizările s-au produs, din motivele cunoscute, în jurul unor valori ca limba şi cultura, cărora li s-a ataşat istoria. Şi ea este „naţională” şi „naţionalizează” la rândul său. Românii accentuează latinitatea şi continuitatea lor, germanii rolul civilizator, maghiarii făceau eforturi să legitimeze concepţia politică ce guverna organizarea statală ungară care se extinsese în mai multe etape asupra Banatului, sârbii să legitimeze identitatea lor, individualitatea în raport cu ansamblul bănăţean dar şi cu naţiunea-mamă, prezenţa lor timpurie şi activă şi care determină drepturi. Pe cât de diferite pe atât de asemănătoare sunt aceste istoriografii fie şi prin mitul împărtăşit de toate, fără excepţie, al apărării creştinătăţii, apărării culturii în faţa asaltului barbariei otomane, într-un cuvânt cu toţii – români, sârbi, maghiari şi mai târziu germani – au fost strajă la graniţa Europei şi acesta este văzut ca principalul merit istoric. Asemănarea este în fond mult mai profundă şi vine din motivaţia istoriografică iniţială menită să justifice şi să legitimeze.
            În momentul în care gândirea istorică universală a descoperit cantitativul şi serialitatea, când metodologia şcolii de la „Annales” a fost asimilată în Centrul şi Estul Europei, tardiv în comparaţie cu părţile sale vestice, când cenzura ideologică a fost anulată, când imagologia s-a autonomizat în ansamblul orizontului ştiinţific, Banatul a devenit, în sfârşit, un vast câmp de investigaţii concepute dintr-o nouă perspectivă. Depozitele sale sunt literalmente pline de documente produse de o harnică birocraţie de tradiţie austriacă, o birocraţie obsedată de număr şi statistică, de a inventaria, a înregistra, a recenza, sunt pline de răspunsuri la chestionare pe diferite teme care, în condiţiile existenţei unei populaţii timpuriu alfabetizate, au străbătut până jos, la periferiile sociale aducând semnale chiar şi dinspre acest nivel, pline de corespondenţă şi memorialistică, de „scrieri” ale oamenilor „obişnuiţi”, într-un cuvânt pline de o aşa zisă „istorie ignorată”[4]. Se poate spune că abia în ultimul timp provincia poate fi studiată în toate orizonturile având şanse să-şi dezvăluie spectaculosul şi ineditul întrezărite numai în lipsa unei metodologii adecvate dar şi din cauza unor motive extraştiinţifice binecunoscute tuturor. Este, din acest punct de vedere, un moment fast pentru Banat. Dispersia fondurilor în cel puţin patru ţări: România, Austria, Ungaria, Serbia crează un disconfort familiar totuşi unor cercetători obişnuiţi cu austeritatea materială.
            Există în cazul acestei regiuni o specificitate care a participat la constituirea unei fizionomii distincte şi de care au trebuit să ţină cont toate administraţiile, toate autorităţile politice: Banatul a fost de la începutul existenţei sale o provincie de frontieră. Cucerit în secolele X-XI dinspre nord spre sud, dinspre câmpie spre munte, de ungurii care au găsit aici români şi slavi el a fost integrat treptat autorităţii statului medieval ungar. Populaţia a rămas însă tot timpul în majoritate românească. Aici, la graniţa dunăreană mereu expusă, au trebuit admise autonomii şi cutume româneşti de neimaginat în interiorul regatului. Vechea elită românească mai ales în regiunea montană, în parte, evident, a reuşit să se adapteze noului sistem aşa încât a dat Banatului o numeroasă nobilime care pierzându-şi confesiunea ortodoxă în favoarea celei catolice nu şi-a pierdut şi etnia. Mutaţia aceasta a avut consecinţe excepţionale nu numai fiindcă elita românească a beneficiat astfel de formele culturale apusene şi de limba latină ci şi pentru că atunci când, în veacul al XVI-lea, se produce Reforma religioasă ea a avut anvergura cunoscută oriunde în lumea catolică generând introducerea limbii vernaculare în cult şi în şcoală, generând primele traduceri în limba română, primele texte româneşti cu litere latine[5]. Nobilimea aceasta integrată sistemului feudal maghiar avea mai ales rosturi militare care au crescut spre sfârşitul veacului al XIV-lea când turcii îşi încep atacurile peste Dunăre. Vor lupta cu devotament împotriva duşmanului extern dar se vor implica cu vigoare şi în războaiele interne care nu au lipsit folosindu-şi din plin priceperea, profesionalismul militar. Au fost întotdeauna foarte atenţi la respectarea privilegiilor obţinute de-a lungul timpului. Existenţa unei nobilimi româneşti a fost posibilă numai aici, la frontieră, o condiţie pe care Banatul o va păstra în continuare.
            Cucerirea otomană se produce treptat după 1526 anul dezastrului suferit de Ungaria la Mohacs şi după cucerirea Timişorii în vara anului 1552. Banatul de munte organizat acum ca o marcă militară, aşa numitul Banat de Lugoj şi Caransebeş după numele celor două oraşe cu citadelele lor, va rezista însă, apărat de acea nobilime războinică, până la 1658 când principele Transilvaniei sub autoritatea căruia se afla l-a predat turcilor. Se infirma în Banat unul din clişeele istoriografiei comuniste după care românii de sub coroana maghiară au fost întotdeauna supuşii, exploataţii, iobagii, cu toţii ortodocşi.
            „Eliberarea” s-a produs în urma rapidei extensii sud-estice a imperiului habsburgic care după asediul Vienei (1683) devine unul cu adevărat unul dunărean, după ce Ungaria şi Transilvania fuseseră înglobate. Pacea de la Pasarowitz (1718) fixa hotarele unui Banat integral, hotare apăsat trasate mai ales printr-un statut special pe care i-l rezervase concepţia politică imperială, distinct de Ungaria şi de principatul Transilvaniei. Este epoca cea mai densă în transformări care va fixa trăsături pe termen lung, distincţii vizibile şi astăzi indiferent de ce parte a frontierelor care-l despart ar fi privite lucrurile. Acum începe construcţia fondului comun ce-l unifică peste graniţe, etnii, confesiuni sau limbi, este vremea aşa numitului Banat imperial. Va dura, cronologic vorbind, fiindcă în fapt se va prelungi întreaga domnie a lui Iosif II (1780-1790), până la 1779 când Banatul va fi anexat Ungariei ea însăşi înglobată imperiului. Din 1849 până în 1860 se revine la directa autoritate a Vienei ca apoi să fie iarăşi anexat Ungariei. În 1918, prin aplicarea principiului de naţionalitate va fi partajat după cum am arătat mai sus.
            În acest moment curtea imperială dispunea de o remarcabilă experienţă privind organizarea şi administrarea unor teritorii central-europene cucerite precum Ungaria şi Transilvania pe care o va valorifica în cazul bănăţean. O valorifică prin refuzul de a permite restauraţia vechilor stări de dinaintea cuceririi turceşti care, în cazurile sus menţionate, a dus la reactualizarea unei „constituţionalităţi” medievale întemeiată pe privilegii, excludere şi segregare a unor etnii şi confesiuni – românii, de pildă, ca etnie, şi ortodoxia erau, acolo, doar „tolerate” – în favoarea ideii că noua achiziţie trebuie să devină un bastion de putere habsburgică, bază a ofensivelor plănuite spre Balcani dar şi pentru eventuale acţiuni punitive interioare în cazul nesupunerii Ungariei sau Transilvaniei. Banatului i se rezerva deci un loc special în planurile aulice vieneze, un statut cu totul aparte. Nu se va restitui o constituţionalitate medievală opusă reformismului anunţat de noul veac al XVIII-lea ci se va construi o „ţară nouă” care să nu aibă „nimic în comun cu comitatele ungureşti ci o existenţă a sa aparte”[6]! Generalul victorios Eugen de Savoia, mai ales, era partizanul acestei soluţii. Misiunea strategică a determinat „proiectul bănăţean” iniţiat prin acordarea – potrivit unor memorii trimise de Savoia şi alţi comandanţi militari, împăratului – statutului de „Ţară de Coroană” acestei provincii coordonate în toate direct de la Viena şi continuat apoi cu realizarea acelor condiţii – lucru urmărit cu o rară dar justificată insistenţă – care să permită experienţe reformiste libere, nestingherite de vreo autonomie sau imunitate feudală[7]. Acestea două lucruri vor dirija construcţia bănăţeană pe parcursul veacului al XVIII-lea conform unui proiect trasat după principii iluministe.
            Accentuăm asupra elementului de intenţionalitate şi de raţionalitate care a guvernat un proiect, respingerea vechiului şi îndrăzneala experimentului modern.
            Aprecierea marilor mutaţii de după anexare şi a consecinţelor extraordinare pe care le-au avut pot fi sesizate şi astăzi fie şi de un călător grăbit prin Banat, de la mentalităţi la arhitectură, se poate face numai prin acceptarea evidenţei că ele, la rândul lor, s-au făcut în veacul raţiunii şi al cosmopolitismului.
            Pe de altă parte acţiunea habsburgică, parte din uriaşa mişcare care a dus la redimensionarea continentală, trecerea de la Mica la Marea Europă[8], a răspuns unui orizont de aşteptare al popoarelor din Sud-Est. Ele vedeau în toate acestea o cruciadă tardivă menită să elibereze, o revanşă după pierderea Bizanţului şi căderea Constantinopolului, se simţeau solidare cu lumea creştină[9]. Europa era identificată cu însăşi creştinătatea. Tocmai de aceea răspunsul a fost pozitiv, la români şi la sârbi îndeosebi. Aceştia din urmă nu au ezitat să se răscoale fără să le pese de consecinţe în sprijinul austriecilor ce înaintau în Serbia meridională şi care apoi se vor retrage înfrânţi însoţiţi de refugiaţi. Aşadar momentul iniţial a fost interpretat ca unul de eliberare şi de revenire în marea comunitate creştină, un moment de integrare. Ce-i drept şi propaganda austriacă s-a străduit să prezinte extensia imperială într-o astfel de lumină şi nu fără succes, de-a lungul întregului veac al XVIII-lea.
            Noul regim şi-a avut, fără îndoială, durităţile şi excesele sale inerente unei luări în stăpânire faţă de o populaţie locală mai rarefiată după război decât în condiţii obişnuite, alcătuită în majoritate din români şi tot mai dense şi mai consistente grupuri de sârbi ajunse după migrarea lor dinspre interiorul Serbiei spre câmpia panonică, inclusiv spre Banat, odată cu armata imperială în retragere la 1690. Refuzul împăratului de a restitui „in integrum” a fost însă pe placul tuturor fapt remarcat de funcţionarii austrieci chiar şi peste decenii: „Deoarece Banatul a fost considerat un bun nou-dobândit, el nu a mai fost reîncorporat Ungariei iar fiindcă în ţară nu se găseau nici oraşe şi nici nobili stăpânind moşii care să le fi fost donate, domnul ţării îl guvernează printr-o Cameră obişnuită numită Administraţia Ţării. Aceasta decide fără vreo îngrădire în chestiuni de drept poliţienesc şi în cauzele penale potrivit cu legislaţia din Austria de Jos. Deşi stările Ungariei s-au străduit cu ocazia mai multor diete să obţină încorporarea Banatului, totuşi aceasta nu s-a realizat deoarece exista, poate, opinia că astfel s-ar produce nemulţumirea localnicilor”[10]. Este limpede că statutul juridic distinct, că împăratul era în acelaşi timp suveran şi unic stăpân de pământ (ceea ce însemna şi absenţa unei nobilimi respectiv o situaţie mult uşurată a ţăranilor comparativ cu Ungaria şi Transilvania unde restituţia se produsese) constituiau în ochii locuitorilor beneficii evidente care vor genera un timpuriu loialism dinastic greu şi târziu erodat, abia după compromisul austro-ungar din 1867. Chiar şi la începutul veacului XX ţăranii români din Banat încă socoteau că imperiul – în ciuda faptului că trecuse o jumătate de veac de la compromis – era unul exclusiv austriac şi că autoritatea veritabilă rezidă la Viena simbolizată fiind de persoana împăratului[11].
            Mitul acesta al „bunului împărat” îşi are sorgintea în epoca imperială când s-au constituit şi regimentele de graniţă. Începând cu 1767 o bună parte a provinciei, cam o treime din sud şi est a fost militarizată. Cei apţi să poarte armele alcătuiau o armată permanentă şi pe lângă munca ogorului ţăranii prestau serviciul de grăniceri. În caz de război erau trimişi pe front. Efectivele celor două regimente bănăţene, unul majoritar român, altul sârbo-româno-german, în caz de mobilizare se ridica la 12.000-14.000 de ofiţeri şi soldaţi. Cu excepţia campaniei napoleoniene din Rusia din 1812 aceste unităţi au luat parte la toate campaniile imperiului până în 1872 când au fost desfiinţate[12]. Ca o curiozitate, faimosul pod de la Arcole, unul din episoadele cele mai cunoscute ale legendei napoleoniene a fost apărat, în noiembrie 1796, nu de croaţi aşa cum spune legenda ci de două batalioane de grăniceri români din Banat[13]. Cariera militară le-a fost deschisă tuturor, românilor inclusiv. Unul din feldmareşalii imperiului, ofiţer în Statul Major al arhiducelui Karl, faimosul strateg austriac în campaniile antinapoleoniene, a fost Petru Duca român din Banat. Pentru câţiva ani va fi şi guvernator al Banatului, cea mai importantă demnitate provincială[14].
            Îndată după cucerire s-au luat o serie de măsuri menite să pună în valoare economic, militar şi politic noua achiziţie care, accelerate tot mai mult în a doua jumătate a veacului, vor adânci ideea de caz particular dar şi aceea de „ţară” proiectată şi apoi construită. Reformele de inspiraţie iluministă sunt tot mai numeroase în timpul domniei Mariei Tereza cu deosebire după asocierea la domnie a fiului său Iosif şi în timpul acestuia chiar dacă în 1779, la presiunea nobilimii maghiare, Banatul va fi totuşi anexat Ungariei. Autoritatea absolută a monarhului, elanul său reformist, angajamentul ungar că o serie de măsuri vor fi perpetuate au determinat de fapt prelungirea stării speciale a Banatului. Continuitatea se manifesta viguroasă deşi etapele următoare nu vor fi lipsite de stări conflictuale.
            Una din primele şi cele mai pline de efecte longevive măsuri a fost aceea a colonizării Banatului[15]. Conform convingerilor economice un teritoriu putea fi rentabilizat numai printr-o populare adecvată şi Banatul la cucerire dispunea de un deficit demografic evident dar, în afară de asta, pentru a-şi împlini scopul ce-i fusese rezervat în politica imperială de centru de putere habsburgică, s-a decis colonizarea unei populaţii capabilă nu doar de efort economic ci şi militar, o populaţie catolică (singura interdicţie de aşezare în Banat pe criterii confesionale se referea la reformaţi). Trei valuri de colonizare sunt înregistrate în veacul al XVIII-lea iar în sudul tot mai industrializat deşi de mai mică anvergură ea va fi continuă şi se va prelungi până în secolul următor. Au fost aduşi zeci de mii de colonişti care deşi protejaţi iniţial prin scutiri de impozite şi alte facilităţi nu s-au bucurat, în fond, de privilegii faţă de populaţia locală. Pământ era destul dar a trebuit smuls unei naturi ostile. A fost nevoie de uriaşe eforturi şi cheltuieli pentru desecări şi canalizări, lucrări la care au fost angajaţi – de voie de nevoie - colonişti şi localnici. „Ţara” aceasta nouă se construia împreună. Momentul acesta al cuceririi pământului a rămas legendar şi memoria colectivă îl evocă şi astăzi în sensul că nimic durabil nu se construieşte fără jertfe ceea ce ar explica bunăstarea bănăţenilor. Întotdeauna noii veniţi sunt priviţi cu suspiciune ei devin cu predilecţie „duşmanul”, cel ce uzurpă drepturile primului venit. Nici în Banat, mentalităţile nu au fost diferite. Istoria colonizărilor menţionează ostilitate de ambele părţi mai ales că aici „celălalt” era diferit din toate punctele de vedere – etnic, lingvistic, confesional şi în toate codurile sale, de la cel vestimentar la cel alimentar – totuşi ele au fost locale, nu s-au înregistrat conflicte majore, războaie interne. După o etapă de tatonări a fost posibil dialogul şi preluările reciproce chiar dacă în măsură diferită, în funcţie de ofertă. Acest dialog înregistrat convingător în izvoare a fost posibil de timpuriu şi s-a datorat modului în care s-a făcut colonizarea, geografiei sale, nu întâmplătoare ci deliberată. Spaţiul carpatic a mai cunoscut colonizări însă în evul mediu, pe principii de segregare ceea ce înseamnă automat excludere. În veacul al XVIII-lea însă cosmopolitismul iluminist inclus concepţiei generale de guvernare a determinat o colonizare deschisă, nu s-au creat entităţi politice distincte - o „ţară germană”cu legi proprii şi privilegii - iar segregările au fost evitate prin plasarea localităţilor nou înfiinţate în ţesătura celor vechi, ale băştinaşilor. Geografia colonizării obliga pe fiecare să treacă pentru a merge la cel mai apropiat târg prin satul „celuilalt”, să vadă deci ce face şi mai ales cum face. Contactele erau nu numai posibile ci de neevitat, obligatorii. Noii veniţi s-au străduit să refacă aici lumea din care veneau. Au adus cu sine eficiente modele europene de la arhitectură la economie. Preluările, mai ales în elemente de civilizaţie materială au fost masive. Performanţele evidente ale coloniştilor au determinat în grupul românesc şi sârbesc o reevaluare a propriului mod de viaţă. Făcând parte din aceleaşi comunităţi (mixte) sau din comunităţi învecinate, s-au exercitat influenţe, s-au fixat norme de gândire şi de viaţă, de comportament producându-se un schimb cultural reciproc în cadrul unui proces mai amplu, de dezvoltare prin imitaţie care s-a soldat, în final, peste două veacuri, cu naşterea unei culturi provinciale ce creionează şi astăzi, distinct, fizionomia Banatului. Localnicii au observat, de pildă, că satele de colonişti au ceasuri pe turlele bisericilor şi folosesc tracţiunea cu cai şi au înţeles – în termenii veacului, fireşte – că precizia şi viteza sunt două condiţii majore ale reuşitei economice[16]. O geografie corelată cu o cronologie a ceasurilor pe turlele bisericilor ortodoxe ar fi mai expresivă pentru ritmul modernizării la români şi sârbi decât multe vrafuri de documente. Mulţi din colonişti erau persoane calificate, meşteşugari pricepuţi şi una din primele imagini pe care le-a construit despre ei imaginarul românesc este tocmai aceasta. Germanul este în primul rând un constructor, percepţie pozitivă şi extrem de semnificativă. Contactul cu germanitatea nu a fost unul traumatizant aşa încât se poate explica de ce în Banatul contemporan sociologii descoperă azi că imaginea „celuilalt” în sens etnic este mai încărcată de trăsături pozitive decât, uneori, a propriilor conaţionali din alte provincii[17].
            Uriaşele lucrări de desecare, îndiguire, asanare, canalizare, trasare şi construire a căilor de comunicaţie, construcţia marilor fortificaţii şi a oraşelor, industriilor din zona montană s-au făcut cu antrenarea practic a întregii populaţii. Nu doar germanii au fost solicitaţi în Banat ci oricine dorea să-şi facă un rost în „lumea nouă” din Extremul Orient imperial. Au venit, alături de germani, în număr mai mic dar nu lipsit de importanţă, italieni, francezi, spanioli , bulgari şi chiar români din regiunea învecinată, Oltenia. O populaţie înnoită, amestecată, suprapusă uneia de localnici, a fost solicitată într-un efort epuizant dar care a lăsat ulterior convingerea că Banatul modern a fost construit împreună de toate populaţiile sale. Există şi astăzi, cum deja am arătat, în cazul tuturor etniilor Banatului o mândrie exprimată clar şi fără reţinere pentru performanţele de civilizaţie şi bunăstare, un orgoliu local întemeiat pe performanţele din veacul construcţiei, dătător şi el de identitate, de solidaritate provincială transetnică şi transconfesională.
            Colaborarea a fost posibilă şi pentru că în Banat populaţia ortodoxă, românii şi sârbii, nu era considerată „tolerată”, exclusă de fapt de la cetăţenie ca în Ardeal sau Ungaria. Ea se bucura chiar de anumite privilegii acordate iniţial sârbilor pentru servicii militare extinse apoi asupra tuturor[18]. Nu existau nici un fel de restricţii pe motive confesionale sau etnice ceea ce a determinat o lipsă a frustrărilor de acest fel şi o premisă pozitivă pentru trecerea populaţiilor bănăţene de la coexistenţă la convieţuire.
            Colonizarea şi contactele multiple pe care le-a impus între populaţiile Banatului – nici una din ele exclusă în vreun fel – a determinat de timpuriu plurilingvismul. Necesitatea comunicării îl impune de la sine, firesc, dar a fost vorba şi de o opţiune deliberată. Limba majorităţii se impune în comunicare grupurilor mai mici. Nu este de mirare că limba română a început să fie cunoscută de colonişti treptat însă şi într-o durată mare de timp. Autorităţile austriece încurajau cunoaşterea limbii germane în care vedeau un element de coeziune a imperiului dar nu cu mijloace coercitive şi nu pentru a-i transforma pe ceilalţi în germani ci explicând avantajele practice ale învăţării ei. În grupul românesc majoritar răspunsul a fost pozitiv şi de durată[19]. Mai întâi că germana spre deosebire de latină, limba vechii administraţii, era o limbă vie şi a fost introdusă şi ca limbă administrativă. Învăţarea ei aducea avantajul comunicării cu grupul economic cel mai eficace, grupul german dar aducea avantaje şi în comerţ sau în meşteşuguri. Toate acestea au contat dar a contat enorm faptul că în această ţară fără nobilime de sânge, s-a putut repede trece la principiul meritocraţiei şi în consecinţă cunoaşterea limbii germane oferea românilor, sârbilor şi oricărui altcuiva şansa unei cariere în armată mai ales dar şi în administraţie. Când se deschid şcoli în limba germană în zona montană – în parte militarizată, în parte industrializată – destui români, unii chiar adulţi, se înscriu benevol pentru a învăţa această limbă, fapt extrem de semnificativ. La începutul veacului al XIX-lea deja pe cărţile din bisericile româneşti se fac însemnări despre ceea ce părea oamenilor de atunci memorabil nu numai în limba română ci şi în germană semn că această limbă era cunoscută chiar în mediul rural. În mare măsură elitele româneşti şi cele sârbe s-au format studiind în această limbă devenită limba de conversaţie a saloanelor burgheze Toate acestea nu au determinat pierderea etniei sau confesiunii iar învăţarea v-a continua şi după anexarea Banatului la Ungaria chiar şi după legile coercitive de maghiarizare ale învăţământului românesc, german şi sârb. În plin dualism ţăranii bănăţeni credeau că o şcoală importantă, o şcoală care să asigure cunoaştere şi cultură, nu se poate face, în imperiu, decât în limba germană.
            Ideea de a turna supuşii – diverşi etnic, confesional şi lingvistic - în tiparul cetăţeanului fidel imperiului, productiv economic, la nevoie soldat şi întotdeauna plătitor de impozite, acelaşi peste tot, a determinat şi reformele şcolare din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea de amploare cu adevărat spectaculoasă ca şi efectele ce le-au generat. Convingerea în forţa educaţiei, generală în Luminile europene, a constituit baza unei adevărate pedagogii pan-imperiale aplicată uneori cu mijloace severe dar cu intensitate maximă[20]. Din acest punct de vedere Banatul a fost un vast câmp de experiment neconstrâns în vreun fel. Epoca tereziană şi cea iosefină au stat hotărât sub semnul şcolii şi al pedagogiei. Începuse aplicarea hotărâtă a unui complex program oficial de luminare. Deschiderea şcolilor rurale, măsurile privind frecvenţa au determinat o creştere evidentă a numărului celor alfabetizaţi, o restrângere a „barbariei”, au creat o vastă piaţă a cărţii. Cartea şi şcoala au fost canalele principale de acţiune în formarea acelui tip de cetăţean ideal al imperiului dar ambele se făceau în limbile vorbite, în limba populaţiilor provinciei. Identică era numai ideologia transmisă. Ritmurile au fost extrem de accelerate. În 1768 Banatul avea – ne referim la populaţia ortodoxă – 23 de şcoli româneşti şi 43 sârbeşti, în 1778 avea 148 româneşti, 52 sârbeşti şi 6 mixte. La sfârşitul epocii iosefine erau 256 româneşti, 69 sârbeşti şi 7 mixte iar în 1802, 328 româneşti, 73 sârbeşti şi 7 mixte. Şcoli cu grad mai înalt la care predarea se făcea în germană frecventate însă de români şi sârbi erau, în 177 în număr de 13 dar în 1787 de 30! Nu este deci surprinzător că deşi nu avea tipografie proprie Banatul era totuşi cea mai activă piaţă de carte românească şi nici că în privinţa genurilor prefera literatura pedagogică, de moravuri şi gramaticile[21]. În vremea acestui Banat imperial se impune „etosul instruirii” caracteristic de altfel Europei Centrale[22].
            Evident, accesul la carte şi la şcoală a determinat multe alte consecinţe decât cele avute în vedere de reformismul monarhic austriac între care şi o mai atentă privire spre sine, o creştere a conştiinţei individualităţilor naţionale. Ceea ce se dorea a da unitate a determinat, în cele din urmă, o creştere a diversităţii, o conştientizare a ei. Se va produce, în această fază ulterioară, o trecere, în cazul tuturor, de la programul oficial de luminare la unul propriu conceput din perspectivă naţională.
            Şi în Banat veacul al XIX-lea şi cel următor au fost dominate în mare măsură de ideea naţională. Identităţile naţionale s-au făcut simţite cu putere dar, cum am arătat, senzorii contemporani, pot certifica aici o absenţă a tensiunilor etnice sau confesionale, existenţa unui fond mental comun, a unui set valoric împărtăşit de toţi, existenţa unor fenomene de aculturaţie, a plurilingvismului.
            Modelul bănăţean poate fi interpretat ca un experiment de integrare regională reuşit şi pentru că are premize istorice, pentru că îşi are începutul într-o epocă de redimensionare continentală pornită dinspre Vest spre Est, pentru că s-a produs pe o ideologie cosmopolită, pe încrederea absolută în procedeele şi metodele raţionale, pentru că a fost mai întâi proiectat şi, în sfârşit, pentru că cei care l-au realizat au ştiut să elimine forţările aducătoare de frustrări.

* Textul va apărea în traducere franceză în volumul *Le Banat : un Eldorado aux confins*. Textes réunis par Adriana Babeţi, coordination éditoriale Cécile Kovacshazy editat de Centrul Interdisciplinar de Cercetări Central Europene, Hors série, nr.4 – 2007 de la Universitatea Paris IV Sorbona.