Home » Studii » Istoria literaturii din Banat. Momentele inaugurale   

Cornel Ungureanu

Istoria literaturii din Banat. Momentele inaugurale*


            E greu să elaborăm o istorie culturală a Banatului fără a numi începătorii, adică autorii care scriau în românește, nemțește, sârbește, uneori în latină și în greacă. Și care abandonau Caransebeșul, Lugojul sau Oravița spre a studia la Budapesta sau la Cașovia (Kosice), la Cracovia sau la Agram (Zagreb) sau în alte locuri din Europa. Erau oameni ai Imperiului și erau mândri să alcătuiască gramatici, să traducă Biblia (sau măcar primele părți ale Cărții sfinte), să fie dascăli și să realizeze lungi poeme pedagogice. Gabriel Ivul sau Petre Lupul, Mihail Halici sau Nicolae Oțălea sunt personalități inaugurale ale scrisului românesc, uneori definitorii pentru Europa Centrală a contactului etnic și a dialogurilor intraconfesionale. Nu sunt "scriitori români" în sensul curat al termenului, dar un Gabriel Ivul, născut în 1619 la Caransebeș, cu studii la Școala catolică de aici, dar și la Graz și la Viena poate fi considerat cașovian, dacă numele de Cașovia și centrul cultural definit de Cașovia, Kosice azi, mai spune ceva cititorului în anul 2006. Sigur că ar trebui să-i spună, după cum ar trebui să-i spună și Orăștie, important centru cultural românesc din Transilvania, căruia Mihail Halici (n. 1643, Caransebeș) îi va lăsa averea. Mihail Halici a studiat la Universitatea din Leyda, iar în 1694 îl vom găsi la Londra. E autorul unui dicționar român - latin și a unui poem – primul scris în românește.
            Secolul al optsprezecelea propune câteva personalități citabile. Născut în 1751, Stoica de Hațeg, probabil "ultimul cronicar" al literaturii române, scrie în română, germană și sârbă și este tălmaci/interpret al împăraților ("de la Viena") care trec prin Banat. O Scurtă Istorie a Banatului, o Cronică a Banatului sunt cărțile sale definitorii, dar și traducerile, manualele prin care voia să dea impuls învățământului trebuie considerate cu atenție. Excepțional cărturar este Paul Iorgovici, cu studii la Vârșeț (azi în Serbia), apoi la Seghedin, Pojon, Viena, cu stagii îndelungate în bibliotecile de la Roma și de la Paris (aci asistă la decapitarea lui Ludovic al XVI-lea). Un Calendar spre întrebuințarea norodului sloveno sârbesc și românesc (Viena, 1794) și uriașul Glosar în patru limbi: română, latină, germană franceză, din care a extras Observații de limbă românească (Buda, 1799) oferă pagini esențiale pentru înțelegerea începutului comparatismului central- și est-european.
            Autor nepereche este și Nicolae Oțălea, primul fabulist al Banatului și al literaturii române. Născut la Denta, lângă Timișoara, el va publica la Viena în 1784 Alese fabule, texte importante pentru evoluția europeană a acestui gen literar. Prima jumătate a secolului al XIX-lea bănățean poate începe cu Petre Lupul (Lupulov). Spre deosebire de confrații săi ardeleni sau bănățeni, Petru Lupul se orientează către culturile italiană și franceză. Își face studiile la Verona, și apoi urmează științele juridice la Pesta. Va fi profesor de filozofie/teologie la Zara (Zadar), apoi director al Școlilor românești din Caransebeș. A vorbit și a scris în românește, nemțește, sârbește, ungurește, italienește și franțuzește. E un iluminist întârziat, preocupat în cărțile sale de "povățuirea norodului", preluând numeroase pagini din iluminiștii francezi. Omul povățuit de minte devine, cel puțin pentru câteva poeme, îndreptar pentru Mihail Eminescu (1850-1889), cel mai de seamă poet al românilor.
            Secolul al XIX-lea al scrisului bănățean numără inițiative demne de semnalat în cadrul literaturii dialectale românești. Victor Vlad Delamarina (1870-1896) este primul și cel mai însemnat poet român dialectal, autor al unor texte devenite celebre, precum Al mai tare om din lume, ironie la adresa emfazei locale. Bănățeanul, localnicul, insul din Lugoj (centru cultural al Banatului) ar fi "cel mai tare om din lume". După unirea Banatului cu țara (1919) literatura dialectală nu a mai avut aproape nicio importanță, așa că modelul ilustrat de Victor Vlad Delamarina n-a mai avut ecou, cel puțin în literatura majoră din România. Tot un lugojean, Ion Popovici Bănățeanul(1869-1893), se numără între primii autori de literatură "burgheză", citadină. Nuvela Din viața meseriașilor se înscrie în literatura obiectivă care analizează metamorfozele vieții sociale din Banatul "meseriașilor". Subliniem meritele acestui autor (poet, prozator, traducător, eseist) și el mort tânăr, având în vedere faptul că proza românească este dominată de literaturaa rurală. În secolul al XIX-lea, dar și în secolul XX, România este o țară de sate.
            În secolul al XIX-lea importante prezențe ale literaturii sârbe afirmă în Banat (sau pornind din Banat) o literatură excepțională. Cărturarul Dositei Obradovici, una dintre figurile majore ale luminismului sârb, marele poet Branko Radicevici și romancierul cel mai de seamă al literaturii sârbe, Miloș Crnjanski revendicați de acest ținut jalonează devenirea literaturii din țara vecină.
            Unirea cu țara pune accente noi asupra relației dintre români, germani, maghiari, sârbi, evrei. Relația este excelentă, și faptul că Robert Reiter(1899-1989), unul dintre vârfurile avangardei maghiare, prieten și colaborator al lui Kassak Lajos, colaborator la reviste imoprtante ale Europei Centrale (Der Sturm, Viena, Ma, Budapesta) traduce cele mai frumoase balade românești (Miorița, Meșterul Manole) în limba germană este plin de semnificații.
            Nu trebuie să trecem peste relația dintre Robert Reiter (după 1949 va scrie sub pseudonimul de Franz Liebhard), Franyo Zoltan și Aurel Buteanu .E un triunghi de o mare importanță pentru Timișoara culturală a secolului trecut. Sunt traducători, eseiști, cărturari care colaborează la revistele trilingve (Banatul) sau la revistele de stânga (Vrerea) ale orașului. Lucrul cel mai important din alianța celor trei este neobișnuita activitate de traducător, mai ales a ultimilor doi. Amândoi au trecut la începutul anilor cincizeci prin închisorile comuniste, amândoi au publicat numeroase traduceri sub pseudonim (erau, în anii cincizeci ai comunismului, autori interziși), dar au publicat și multe traduceri care au contribuit la buna relație între culturile Europei Centrale : Franyo din germană în maghiară (Faust) și română, dar și din română în germană (antologii ample de traduceri din Eminescu, dar și din poezia românească de azi). Iar Aurel Buteanu i-a tradus în română pe Kassak Lajos, Karinthy Frigyes ș.a.
            Prieten (aliat) al celor trei esteIon Stoia-Udrea, (1901–1977). Este un poet, traducător, editor și jurnalist cu merite reale în viața culturală timișoreană/bănățeană. Între 1920 și1924 face literele și filozofia la București. În 1924, o călătorie pe Mediterana îi prilejuiește întâlnirea cu Jim Hayford care îl pune în contact cu poezia negrilor americani. Între 1927 și 1930 cercetează istoria Banatului în arhivele imperiale de la Viena. În aceeași perioadă face studii de actorie și regie la Berlin și Muenchen. În 1932 intră în publicistica românească cu revista Vrerea, care va deveni cea mai importantă publicație culturală timișoreană din perioada interbelică. Colaborează la ea importanți scriitori și istorici ai locului ca Virgil Birou, Franyo Zoltan, Traian Birăescu, Meliusz Jozsef. E ales în comitetul provizoriu al Ligii împotriva războiului sub egida căruia se desfășoară la Timișoara câteva acțiuni cu ecou notabil. În 1938, odată cu apropierea războiului revista e interzisă. Reapare în perioada 1945-1947. Scriu în ea cei mai însemnați poeți români, de la Ion Caraion la Ștefan Aug. Doinaș, dar și primii traducători în românește ai lui Quasimodo, Montale și Umberto Saba, Silvio Guarnieri (italian, mentor al tinerilor scriitori timișoreni) și Petre Sfetca. Revista e desființată în 1948, în 1949 Ion Stoia-Udrea este arestat. Este un "tovarăș de drum" neconvenabil? Încercase să-și tragă pe sfoară șefii? În 1950 iese din închisoare stabilindu-se în satul natal, Greoni, apoi la Timișoara și din nou la Greoni .
            Om de stânga, prieten cu Ernst Toller, (din care traduce Cartea rândunelelor) Stoia-Udrea aparține, ca poet, stângii expresioniste centraleuropene. Cântecul Uzinei (Vrerea, ian-feb. și martie-aprilie 1935), poem ce ar fi trebuit să devină Cartea Uzinei stă sub influența poeziei sociale a lui Aron Cotruș (Aron Cotruș este cel mai important expresionist român). Imaginile uzinei tentaculare, ale orașului muncitoresc au forță, modelele nu sunt dizolvante, dar versurile curg (uneori) silnic, lăsând impresia de producție ocazională. De altfel, nu doar poetul, ci și traducătorul e subordonat omului de acțiune, jurnalistului mobilizat de o acțiune de asanare socială. Proiectele de traducere din Walt Whitman, ca și traducerile din poezia negrilor americani (Negrii sub zgârie nori, 1942) evocă, în preajma și în timpul războiului, opțiuni clare , nelipsite de tăiș polemic, pentru democrație. Poemul dramatic Veacul de foc , publicat în noua serie a VreriiLume fără cer și Romul Ladea (elev al lui Brâncuși – dar nu continuator al lui) printr-o prietenie memorabilă, Stoia-Udrea a definit, alături de aceștia, un timp al emancipării bănățene.
(1945) se hrănește din același spirit utopizant care anima stânga intelectuală românească după război. Element coagulant al mișcării literare bănățene , el a stimulat ieșirea din provincialism prin acțiuni decise, între care cea mai importantă a fost adeziunea la scrisoarea către Lovinescu a cerchiștilor. Legat de romancierul Virgil Birou, autorul unei sociografii citabile despre minele de cărbuni din Banat,
            După perioada întunecată a unui deceniu de represalii culturale și de realism-socialist, literatura Banatului trebuie a fi judecată pornind de la acțiunea culturală a unui poet excepțional, Petre Stoica, întâiul traducător în limba română al lui Kafka și al poeților expresioniști germani, important lider al reînnoirilor literare din anii șaizeci ai secolului trecut, printr-o poezie retro, care învie lumea de odinioară a Banatului. Întâi fixat lângă revista Steaua din Cluj (revistă importantă pentru evoluția poeziei și a scrisului românesc), apoi pe lângă revista Secolul XX (cea mai importantă/vie revistă de literatură universală din lagărul comunist) Petre Stoica a fost un adevărat vârf de lance în viața culturală românească. Poezia sa, a avut o influență citabilă asupra postmodernismului românesc (curent cu ecouri decisive în ultimele decenii ale secolului trecut).
            Personaj înnoitor al prozei a fost în deceniul al șaptelea al secolului XX Sorin Titel, scriitor care a suportat represaliile anilor cincizeci (exclus din Facultate, amenințat cu închisoarea). Este unul dintre scriitorii care realizează ruptura cu realismul socialist, printr-o proză care pune în centrul ei adolescenții, bătrânii și artiștii. Și printr-o proză care pune în centrul ei visul. Grupul scriitorilor onirici (cei mai importanți dintre ei , Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Sorin Titel) se sustrag "indicațiilor de partid, care puneau accentul pe "realitate" – așazisa realitate a succeselor socialiste – prin apelul la "vis", la peisajul nocturn, despărțit de logica existenței diurne. "Onirismul" este singurul curent literar din țările comuniste care, în anii șaizeci, se opune propagandei oficiale. Relația lui Sorin Titel cu proza franceză în general (este comentator de literatură franceză, eseist interesat de noul roman), dar și cu Claude Simon sau Alain Robbe Grillet în special îl apropie de "noul roman". Dejunul pe iarbă (1969) este primul nouveau roman românesc, iar Lunga călătorie a prizonierului, o parabolă antitotalitară care a fost tradusă, cu succes, în Franța și Olanda.
            În apropierea oniricilor se situează Șerban Foarță, deopotrivă eseist, traducător (traducerile sale din Mallarmé au stârnit entuziasmul lui Emil Cioran), poet de o excepțională virtuozitate, pictor, critic literar. Poeziile sale "balcanice" dar și caligramele sale, compozițiile de mare subtilitate îl așează între cele mai însemnate personalități ale scrisului de astăzi.. Tot între cei mai importanți scriitori de astăzi este Livius Ciocârlie, creatorul școlii timișorene de semiotică, autor fundamental nu doar prin eseurile sale, cât mai ales prin jurnalele sale, înnoitoare în interiorul acestui gen "literar". Ca și Sorin Titel, pune în centrul scrisului său prozastic lumea Europei Centrale, redefinită prin scrisul mai tinerilor Viorel Marineasa și Daniel Vighi. Cercetarea sistematică a Europei Centrale a devenit și unul dintre obiectivele revistei Orizont, dar și a grupului A treia Europă. Tinerii adunați în jurul lui Mircea Mihăieș, Adriana Babeți, Cornel Ungureanu, Valeriu Leu, dar și a Smarandei Vultur și a Gabrielei Colțescu au adus contribuții importante la redefinirea spațiului geografic, geopolitic, cultural, literar al Europei, pornind de la Europa Centrală. Câteva zeci de cărți de eseu, traduceri, istorie orală (Biblioteca A treia Europă) au reușit să dea o imagine nouă, nu doar Banatului. Nu putem să încheiem fără a aminti succesul de care s-a bucurat, în 1990, romanul Femeia în roșu, semnat de Mircea Nedelciu, Adriana Babeți Mircea Mihăieș. Interzisă sub comunism, cartea a devenit expresia cea mai importantă a prozei postmoderne românești. Cu un fantezist, dar excepțional eseu final, romanul definește cum nu se poate mai bine un Banat al Europei Central : un ținut solidar cu Europa cum niciunul din România.


* Textul va apărea în traducere franceză în volumul Le Banat : un Eldorado aux confins. Textes réunis par Adriana Babeți, coordination éditoriale Cécile Kovacshazy editat de Centrul Interdisciplinar de Cercetări Central Europene, ( Hors série, nr.4 – 2007) de la Universitatea Paris IV Sorbona.